Uriaşul cu suflet mare

Nici nu-i nevoie să deschizi poarta – mai departe totul se vede cu ochii minţii: mulţimea cănilor şi ulcioarelor agăţate de ulucii gardului parcă-s vecine adunate la poartă cu plăcerea şuşotelii, cămaşa albă cu guler „motivat” popular agăţată de grindă la poalele căreia stau ciopor alte ulcioare, unele mai răsărite, altele mai pitice primind cuvântul sfânt, vasele de lemn pline cu struguri şi mere, pahare ce nu pot sta decât lângă un şip cu gâtul îndoit, cum te apleci să-l asculţi pe celălalt. În altă imagine din interior, cele două cămăşi se transformă în perdele ce oferă privirii la sfârşit de ziuă păşunea îngălbenită, pădurea de un verde închis, cerul tot mai albăstrit „spart” de o formă aducând cu un nor sau cu un trup fără cap. Detaliul încălzind imaginaţia şi detaliul stinghiei de care atârnă cămăşile-perdele sunt un prim bilet de călătorie într-o lume amestecată, de real şi ficţiune. Ficţiunea autorului, ficţiunea ta ca privitor.

În odaia nu prea mare, şi în ogradă, se încinge zarva măştilor amestecate cu ulcioarele împroprietărite, toate, cu atitudini şi grimase: măşti cu capete de pitici sau capete sperioase din partiile Bucovinei pornite în Ajunul de An Nou, sau de păsări ale nopţii. De ce n-ar avea şi ele dreptul să se-amestece în zarva de bâlci? În alte imagini, personaje din Renaştere, siluete în mers, un bufon, un câine şi măşti, iarăşi măşti, te trag de mânecă să-i priveşti atent pe fiecare, dar observi imediat cât de nepăsători sunt unul faţă de celălalt. De ce îl atrag pe autor ochii imenşi, cu expresie indiferentă, ai cucuvelelor, privind iar şi iar din imaginea aceasta, şi din alta? De ce vede el tot aşa, des, suflul omenesc în formele ulcioarelor? E de mirare că tripleta de personaje îmbrăcate tradiţional româneşte, cu bucate de-ale noastre pe masă, are la îndemână şi trei banane? Urcând încet peretele ulciorului primordial, privirea descoperă „medalioane” cu imagini-surpriză ale unei fiinţe adormite într-un spaţiu subteran, sau poate într-o navă a viitorului; în altă parte, în fiinţa ciclopului aflat la malul mării vedem perechea rar ajunsă între rame de tablouri, cu „el” adormit sub privirile „ei”.

Instrumentele, ritmurile ce răzbat din imagini au impresionat prima dată elevul mic al Colegiului de Artă Octav Băncilă din Iaşi, ajungând fără oprire la sufletului pictorului retras în liniştea ideilor zgomotoase din atelier. Străzile înguste cu arcade şi turnuri sunt amintirile imprimate în vremea studenţiei la Institutul de Arte Plastice „Ion Andreescu” din Cluj. Măştile, costumele, peisajele, spiritul arhaic au prins viaţă în Iacobenii din Bucovina natală. Colţ de natură pe care, dacă punem tablourile unul lângă celălalt, îl vedem din acelaşi unghi, stăpânit de albul zăpezii, înveselit de verdele proapăt al verii. Dar poate că treptele ce duc spre foişorul din apropierea mării nu sunt doar o altă amintire, ci urma albului mat din peisajele citadine ale lui De Chirico, mai reci în viziunea suprarealistului italian, încălzite acum de uriaşul cu suflet mare. Şi el un metafizic, totdeauna gata să-ţi pună mintea în mişcare dacă îi priveşti tablourile. Să te convingă de celelalte realităţi, născute din liniile şi formele aevea. Iar călătoriile în Italia, Grecia, Franţa, Belgia, Austria, Germania nu au acoperit, ci au potenţat semnificaţiile arhaismelor româneşti.

Am ajuns la una dintre caracteristicile artei pictorului român căruia îi sunt dedicate aceste rânduri: legătura osmotică a tradiţiei cu modernitatea. În imaginile sale, feţele oamenilor şi locurilor ce i-au cunoscut primele deveniri, ar putea fi ale trăitorilor din iarmaroacele ruseşti, din pieţele Spaniei, din Grecia cu mult soare, din pieţele istorice ale Italiei, golite de orice suflare. Nu ştim ce trasee stilistice vor marca viitorul picturii, dar, cu siguranţă, imaginile comentate azi, şi multe altele, rezistă cu superbie domeniului stăpânit de Babilon fiindcă postmodernismul nu ne-a învăţat doar să acceptăm diferenţele, ci, văzând multe şi de toate, să descoperim poate mai repede unde este valoarea.

Am scris mai sus formula uriaş cu suflet mare. Cred că am dreptate, pentru că omul ce nu încurajează prea uşor apropierile, omul cuvintelor puţine şi măsurate, a „pictat” cuvinte frumoase, sub formă de analiză sau eseu, la adresa confraţilor de penel, la adresa altor creatori din republica umanioarelor. Cuvintele se înşiră text după text, lăsându-te cu greu să te opreşti. Pentru că sunt mereu inspirate, montate în filigranul formulelor pe care nu le uiţi: doar un pictor putea să-şi intituleze cartea umbrele unui autoportret (am reprodus titlul fără majusculă, cum a dorit autorul). Mai rar un artist al imaginii pictate, cu toate detaliile, culorile, ritmurile şi sensurile ei văzute ori ascunse, capabil să-şi egaleze performanţa prin cuvânt. Dacă citind cărţile acestea simţi imediat dorinţa de a vedea tablourile, dacă privind tablourile simţi vocaţia muzicală a picturii, dacă privindu-le iar şi iar găseşti tot alte explicaţii ale semnelor din imagine, înseamnă că pictura sa este o plăcere şi un îndreptar al iubirii de frumos şi de adevăr, de care nu ar trebui să ne lipsim nicicând. Rândurile ajunse la final sunt semnele admiraţiei pentru omul şi artistul Liviu Suhar.

Alex Vasiliu este jurnalist, muzicolog şi profesor