Urmaşii lui Columb

În urmă cu mai bine de cinci sute de ani, adică în epoca lui Ştefan cel Mare, fiul unui ţesător genovez umbla pe la curţile împărăteşti ale Portugaliei, Angliei şi Spaniei, cerând sprijin spre a porni în căutarea unui nou drum către Indii, pe la apus, peste Marea Întunecată. Visul de a traversa Atlanticul în linie dreaptă, pentru a ajunge mai iute în fabuloasele ţinuturi ale Orientului Îndepărtat a fost, pare-se, inspirat de lectura călătoriilor lui Marco Polo.

Şapte ani a umblat tânărul înalt, blond şi cu ochi albaştri în căutarea unui protector regal. Refuzurile şi ridiculizarea nu l-au împiedicat să-şi urmeze gândul, aşa că, în vara anului 1492, Cristofor Columb pornea în prima din cele patru călătorii întreprinse în Lumea Nouă. Atât însemnările apocrife ale expediţiilor, cât şi corespondenţa oficială purtată de Columb semnalează că exploratorul care a trezit atenţia europenilor asupra bogăţiilor din Antile a avut viziunea grandioasă a unui paradis creştin al prosperităţii. După cum s-a dovedit mai apoi, edenul a fost destrămat de blestemul slăbiciunilor omeneşti. În scrisoarea trimisă coroanei spaniole la 7 iulie 1503, din Jamaica, navigatorul de origine italiană adoptă un stil aproape mistic în a arăta că noile teritorii ale abundenţei din care va fi provenit chiar aurul regelui Solomon i-au distrus viaţa: „Mă aflu aici în Indii singur, bolnav, chinuit de amărăciune, aşteptându-mi zilnic moartea, înconjurat de nenumăraţi sălbatici, duşmanii noştri plini de cruzime, şi atât de lipsit de sfintele taine bisericeşti încât dacă sufletul va părăsi învelişul trupului, va fi dat uitării.” (Jurnalul de bord al lui Cristofor Columb, Editura Artemis, 1992, p. 317).

Aşadar, pentru eroul convins că scurtătura spre bogăţiile şi mirodeniile Chinei, Japoniei şi Indiei va fi urmată de onoruri şi faimă, expediţiile peste Atlantic au constituit un eşec monumental. Aurul mult râvnit s-a dovedit o iluzie, iar în 1506 Columb a murit sărac şi dispreţuit de puternicii zilei.

„Lumea este mică”, le scria exploratorul suveranilor în numele cărora traversase oceanul. „Din şapte părţi, şase sunt ocupate de uscat şi doar a şaptea este acoperită de apă. Toate acestea s-au confirmat prin experienţă iar eu am scris despre aceasta şi în alte scrisori referindu-mă la Sfânta Scriptură şi la autorităţile sfintei biserici în ce priveşte aşezarea raiului pământesc” (op. cit., p. 305 ). De fapt, lumea tocmai devenise mai mare, iar noul ei orizont avea să fie conturat de o istorie tulbure şi complicată, dezlănţuită ca un uragan pe durata mai multor secole.

Monumentele dedicate navigatorului care a traversat Atlanticul în toamna anului 1492 atestă că numele exploratorului genovez a fost recunoscut ca simbol al temerităţii şi ca blazon al curiozităţii de a sonda necunoscutul. Cu toate acestea, în zilele noastre, războiul declarat statuilor ameninţă nu numai să dărâme efigiile columbiene de pe soclurile lor, ci şi să rescrie istoria. Unii dintre urmaşii lui Columb repudiază cu vehemenţă mitul şi denunţă marţial trecutul. Iată o mostră de discurs decupată din reţeaua Twitter: „Columb este un criminal şi un stăpân de sclavi care a făcut trafic de carne vie cu fetiţe. Această brută n-ar fi trebuit să aibă nici măcar o statuie pe pământ american”. Alte mii de mesaje solicită, în acelaşi ton agresiv, sfărâmarea lui Columb de pe soclul posterităţii.

Să ştergem, dară, trecutul şi să ţinem la loc de cinste doar ceea ce ne convine, în funcţie de moment. Să colorăm cu vopseaua infamiei toate simbolurile culturale pe care le renegăm, aşa cum, odinioară, erau însemnate locurile rău famate sau indezirabile. Să reluăm, cât mai vârtos cu putinţă, defăimarea lui Columb şi a tuturor celor care „nu corespund”. A venit, în sfârşit, clipa răfuielilor, a încheierii de conturi. Să scoatem din scenă şi să radem de pe faţa pământului tot ceea ce nu încape în acest canon revanşard.

Căderea lui Columb de pe soclu închide orizontul deschis cu peste jumătate de mileniu în urmă. O epocă rece şi tenebroasă de sălbăticire, superstiţii şi violenţă ideologică nejustificată se întinde ca o pânză de fier asupra lumii civilizate. Dacă ai proasta inspiraţie de a exprima un alt punct de vedere decât mantra recitată de profeţii zilei, vocea îţi va fi curmată. În epoca libertăţii de expresie, libera exprimare pare, ca şi aurul columbian, doar o iluzie seducătoare. Un prieten aprecia că acesta ar fi unul dintre semnele care indică sfârşitul Iluminismului. În cea mai fastă dintre perioadele traversate de umanitate, mai binele tinde să devină duşmanul necruţător al binelui. Ce ironie amarăşi neagră!

Ioan Milică este conferenţiar universitar doctor la Facultatea de Litere din cadrul Universităţii "Alexandru Ioan Cuza” din Iaşi