USR. De la PLUS, la punct

La finalul verii am citit că urmează să apară un volum coordonat de Dan Lungu şi Anca Goja, „USR. Naşterea şi patologiile unui partid. Mărturii din culise”. Cartea conţine mărturii ale unor foşti membri ai partidului, iar majoritatea textelor acoperă perioada de până la formarea guvernului din care, pentru câteva luni, a făcut parte şi USR. Le-am citit repede, cu senzaţia de uşurare că da, uite câţi oameni au trecut prin frământări similare, au avut aceleaşi deziluzii şi conflicte interioare între nevoia de a-şi păstra verticalitatea şi principiile, şi dorinţa de a realiza o schimbare la nivelul comunităţii lor, deziderat pentru care făcuseră ingratul pas de a intra în politica românească.

Deşi scurta mea experienţă politică a început în PLUS, înainte de alianţa electorală cu USR, iar membru al noului partid USR PLUS de după fuziune am fost timp de doar câteva luni, până mi-am dat demisia din Consiliul Local Iaşi şi m-am retras din politică, m-am regăsit în multe dintre relatările unor foşti membri USR. În fond, în carte sunt descrise patologiile unei organizaţii apărute din motive similare şi într-un context apropiat ca timp, iar provocările n-aveau cum să difere prea mult, oricât ne-am fi dorit şi am fi încercat să evităm ceea ce deja era evident că nu funcţiona optim acolo.

Ce s-a întâmplat între timp? După o fuziune eşuată a USR-ului cu PLUS, a urmat răzbunarea echipei Barna. Supărat că a pierdut preşedinţia noului partid, a votat ca noua structură să se numească doar USR, iar din siglă să dispară orice referinţă la PLUS. Văzând că nu are şanse să-şi impună propria viziune, Cioloş şi-a dat demisia din funcţia de preşedinte, spre dezamăgirea foştilor membri PLUS, dar şi a dizidenţilor din USR care îl votaseră. Într-o mişcare greu de înţeles tactic pentru un politician cu experienţa sa, după ce îşi convinsese colegii din PLUS să treacă peste reticenţă şi să fuzioneze cu USR, Cioloş şi o mână de fideli au creat o nouă formaţiune. Denumită REPER, aceasta nu a reuşit până acum să atragă decât o parte din fostul PLUS. Nici măcar cei care-i datorează lui Dacian Cioloş statutul de parlamentar n-au aderat in corpore, preferând plasa de siguranţă a unui partid finanţat de la buget.

Acum printr-un gest care se vrea a încheia un ciclu şi a marca ruptura definitivă cu recentul trecut zbuciumat, USR şi-a schimbat sigla pentru a pune punct căutărilor propriei identităţi şi a încerca să oprească declinul unui partid născut speranţă şi care a pierdut din talentele care-l făceau atât de atractiv celor care mai credeau că se poate schimba ceva în politica românească. La Comitetul Politic al partidului s-a vorbit despre „noul USR”.

În timp ce citeam despre cele 21 de experienţele individuale, frapat de asemănări, am început să-mi notez paragrafele care se potriveau cu viziunea mea. De altfel, am să dau ca exemple unele dintre ele. Mi-am dat seama că, dacă ar fi să fac un exerciţiu similar, ar fi suficient să citez ce au scris alţii deja, atât de bine sunt acoperite majoritatea aspectelor cu care m-am confruntat, la rândul meu.

Am spus mereu că fac un sacrificiu personal intrând în politică. Arhitecta Ilinca Macarie confirmă că aceasta a fost perspectiva multora: „Nimeni nu a făcut-o de plăcere, ci de nevoie. Cel puţin eu aşa am perceput totul: că îmi pun viaţa în cui ca să încerc să salvez ce mai e de valoare în ţara asta”. „M-am lăsat fascinată de ideea oamenilor noi în politică, de fantasma «tehnocraţilor» care au încercat, dar nu au fost lăsaţi de «nemernicul» PSD să schimbe România după Colectiv”, scrie şi psihoterapeuta Andreea C. Talmazan.

Alexandru Surcel, avocat, membru fondator al MUR (Mişcarea Uniţi Realizăm), care s-a dizolvat mai târziu în USR, semnalează probleme de comunicare şi poziţionare: „de la dispariţia lui Liviu Dragnea de pe scena politică, USR-PLUS pare să nu-şi mai găsească ritmul unei comunicări politice coerente şi cu suficiente enunţuri pozitive, care să atragă electoratul. Imaginea de iacobinism răzbunător mai degrabă indispune mari părţi ale electoratului, chiar dacă, atunci când derapajele regimului PSD-Dragnea erau la cote maxime, exact acest iacobinism a adus voturi”.

Unii m-au întrebat de-a lungul timpului de ce iau atitudine public dacă nu sunt de acord cu anumite chestiuni care se întâmplau în USR PLUS. O citez pe Naomi Reniuţ, juristă şi specialistă în buna guvernare: „Extern, m-am abţinut să mă exprim, din dorinţa de a nu dezamăgi electoratul cu nişte probleme pe care, uneori, părea că le vedem doar câţiva. Dar şi pentru că am sperat că lucrurile se pot îndrepta, iar până la urmă democraţia internă depindea şi de maturitatea colectivă a acestei naţiuni – cu alte cuvinte, USR-ul l-am găsit ca o reflecţie a societăţii româneşti, iar prezentarea publică a animozităţilor nu cred că ar fi putut ajuta. ş…ţ Ce s-a întâmplat la nivel central, s-a întâmplat ulterior şi la nivel mai mic. Integritatea, meritocraţia, fairplayul, transparenţa şi consultarea au devenit declarative. Fiecare tabără îşi susţine interesele şi pe cei care le servesc cel mai bine. Depinde de conştiinţa fiecărui lider cât de jos alege să coboare şi ce compromisuri face.”

Scriitorul şi traducătorul Mircea Pricăjan atinge şi subiectul intransigenţei votanţilor USR PLUS la adresa reprezentanţilor lor, bazată pe aşteptări nerealiste de a schimba într-un termen scurt, fără majoritate, un sistem construit greşit vreme de mai bine de 80 de ani: „Sigur că marile speranţe aduc inevitabil cu sine mari dezamăgiri. Şi sigur că vina e atât la cei care nutresc acele speranţe, întotdeauna exagerate, cât şi la cei care ar trebui să le împlinească – deşi, evident, fatalmente, n-au cum. O lume a moralităţii şi eticii şi dreptăţii numai în alb şi negru nu există.”

Îmi amintesc de mai multe întrebări pe care le-am primit despre personaje sau acţiuni cu care nu eram de acord, atât la nivel central, dar şi local, şi la care nu aveam răspuns. De altfel, Mihai Goţiu observă că „Numeroase voci cunoscute, care au susţinut şi promovat USR şi PLUS în mod public în anii precedenţi, fie au devenit critice, fie au tăcut, dezamăgite de ceea ce aflau că se întâmplă în partid.”

Şi aş putea umple paginile ziarului doar cu astfel de citate din carte. Însă vreau să fie clar un lucru: chiar dacă am avut motivele mele să plec, rămân un simpatizant al principiilor şi valorilor promovate de aceste partide noi, USR şi REPER, şi voi vota candidaţii lor care mă vor convinge. Nu există comparaţie între aceste partide şi cele care şi-au dat mâna pentru a împărţi în sfere de influenţă România şi a desăvârşi atacul împotriva justiţiei demarat de Dragnea şi ai lui. După experienţa personală şi lectura acestui volum, rămân cu aşteptări mai realiste de la cei rămaşi sau care vor mai intra în politică. Şi cu speranţa că mizeria de care se pomenea în sloganele din stradă nu va contamina toate partidele.

George Pleşu este manager cultural, preşedintele Asociaţiei AltIaşi