Utopii ieşene

Cine răsfoieşte arhiva revistei Însemnări ieşene (1936-1940), disponibilă acum în biblioteca digitală a BCU "Mihai Eminescu", va lua notă de şiragul de note şi articole care dezvăluie resentimentul intelectualilor ieşeni faţă de centralismul politic bucureştean. De la un număr la altul al revistei sunt examinate şi comentate urmările nefaste ale dispreţului guvernamental faţă de capitala Moldovei, de la finanţările derizorii acordate principalelor instituţii publice, la trecerea sub uitare a proiectelor de importanţă strategică, care ar fi adus prosperitatea economică (şi nu numai) într-o regiune prinsă în captivitatea provincialismului.

Unii comentatori deplâng, de pe culmile disperării, apatia şi înapoierea unui popor care a ratat întâlnirea cu modernitatea: "Din nefericire facem parte dintr’un popor care nu numai că nu preţueşte cultura, dar adesea îi este duşman; un popor care respinge ştiinţa şi crede în vrăjitorii şi apariţii; un popor care admite să fie guvernat perpetuu în stare de asediu şi cenzură; un popor care mai păstrează în suflet reminiscenţe de sclăvie, cu totul lipsit de înţelegere pentru demnitatea şi independenţa spiritului omenesc; un popor care nu concepe guvernarea decît ca «stăpînire», şi care nu preţueşte fie şi libertatea limitată ce i s’a de împrejurările exterioare (căci nu reacţionează nici într’un fel atunci cînd şi aceasta i se răpeşte)." (P.P. Stănescu, "Şcoala lipsei de demnitate", anul I, nr. 2, 1936, p. 49).

Alţi comentatori îndeamnă la mobilizare regională, denunţând molima fripturismului de partid care amplifică cinismul autorităţilor centrale: "exponenţii Moldovei (ca şi ai celorlalte provincii) au datoria să ceară, oricînd şi pe toate căile, descentralizare administrativă şi autonomie locală. Dar nu numai să ceară, ci să lupte şi să cîştige. Din nefericire, ne stă înpotrivă un politicianism orb, care distruge energiile şi conrupe spiritele slabe. Înlăuntrul partidelor organizate pe ţară, bieţii moldoveni devin într’atîta slugarnici încît se prosternă necuvîntători în faţa «şefului» şi a centralismului bucureştean. Asta se cheamă «disciplină de partid», adică renunţarea la drepturile moldoveneşti şi abandonarea moşiei istorice a Muşatinilor." (C. R. Ghiulea, "O mişcare moldovenească", anul I, nr. 3, 1936, p. 94)

În sfârşit, există şi voci care înlocuiesc lamentaţia şi tonul vindicativ cu un discurs compensatoriu menit să readucă în atenţia contemporanilor planurile de viitor ale moşilor şi strămoşilor. O însemnare, prevestitor intitulată "Să ne apărăm utopiile!…" (anul I, nr. 3, 1936, p. 106-107), reaminteşte care erau, în epoca Unirii, doleanţele de primă importanţă ale ieşenilor: 1. descentralizare administrativă, 2. stabilirea mijloacelor de comunicaţie între Iaşi şi toate punctele principale ale României, 3. stabilire de canal pe şesul Bahluiului între Siret şi Prut; 4. amenajarea navigabilă a Prutului, 5. stabilirea Iaşului ca reşedinţă a capului bisericii române; 7. Mutarea la Iaşi a unor instituţii precum Curtea de Casaţie; 8. dezvoltarea învăţământului şi construcţia unui mare spital; 9. fonduri pentru pavarea oraşului şi subvenţionarea instituţiilor culturale de importanţă naţională; 10. dezvoltarea agriculturii ş.a.

Iată, pe scurt, câteva promisiuni electorale de maximă actualitate, în ciuda faptului că au fost formulate în urmă cu mai bine de un secol şi jumătate!

Să restrângem ilustrarea doar la cel mai frumos dintre aceste planuri niciodată realizate, şi anume aspiraţia de a construi un canal navigabil între Prut şi Siret, cu port principal la Iaşi. Această idee temerară, născută într-o epocă în care trenul şi automobilul existau doar în sâmburii viitorului, datează de la finele veacului al XVIII-lea şi trebuie să fi înflăcărat inimile "boierilor moldoveni, de vreme ce ea a fost înscrisă în Regulamentul Organic cu scopul de a fi tradusă în fapt şi de vreme ce ea apare şi printre condiţiunile unirii din 1859" (I. Andriescu-Cale, "Un proiect vechiu pentru ridicarea economică a Iaşilor", anul I, nr. 9, mai 1936, p. 421-425).

Se înţelege că, prin 1936, proiectul de a construi canalul Siret-Prut părea, încă, realizabil, iar construirea unei astfel de artere de transport ar fi urmat să aducă beneficii pentru întreaga ţară a Moldovei. Marele plan de amenajare a navigaţiei prevedea baraje pe atât pe Prut şi pe Siret, cât şi pe unii afluenţi, iar canalizarea marilor forţe ale apelor ar fi culminat cu realizarea unui canal navigabil, Ţuţora-Tg. Frumos, "cu o secţiune capabilă a primi vase de cel puţin 600 de tone", având o lungime de 61.8 km (I. Andriescu-Cale, "Valorificarea Prutului şi Siretului pentru ridicarea Iaşilor şi a Moldovei", anul I, nr.15-16, august 1936, p. 85-102). Estimat la 11 miliarde de lei, în banii timpului, marele proiect ar fi urmat să fie realizat într-un interval de până la 20 de ani, iar rentabilitatea ar fi rămas o enigmă pe care ar fi urmat să o dezlege profesioniştii chemaţi să discearnă concretul şi utilul de utopic. Mai durabilă decât calculele privind profitul a rămas impresia că regiunea din inima Moldovei interbelice ar fi devenit un paradis al electricităţii ieftine, un nod comercial şi portuar, un pivot al tehnologiei agricole şi piscicole, o cetate a ştiinţelor şi artelor. Ne-ar fi plăcut, oare, să trăim într-un astfel de oraş veneţian?

Ioan Milică este conferenţiar universitar doctor la Facultatea de Litere din cadrul Universităţii "Alexandru Ioan Cuza" din Iaşi