Utopii şi distopii

*

Zilele trecute, discutând cu cineva specializat în IT, am aflat, cu oarecare uimire, că la ora actuală se lucrează (proiectul se află în faza de testare) la crearea unor micro-cipuri injectabile de mărimea micronilor, fiecare astfel de cip conţinând un număr de cărţi scanate ce urmează a fi implantate în anumite porţiuni ale creierului uman, având drept scop crearea unor biblioteci complexe anexate memoriei pacienţilor.

Mărturisesc că ştirea nu m-a mirat prea tare, visam demult la o astfel de lume, similară cumva cu cea descrisă în romanul Orbirea a lui Elias Canetti, în care fiecare om ce doreşte să se instruiască (în roman e unul singur, Peter Kien, un sinolog erudit şi un mare bibliofil) să-şi poată implanta în interiorul propriului cerebel toate cărţile importante din lume, pe care să le poată accesa oricând.

Şi iată că a sosit vremea când acest vis e pe cale să se împlinească. Proiectul are multiple avantaje, citirea şi memorarea cărţilor se va face fără nici un fel de efort din partea posesorului de cipuri, şi într-un timp record. Într-o zi sau două, te vei putea specializa în orice domeniu. Inclusiv în cel legat de securitatea informaţiilor.

Cât în privinţa beletristicii, vor exista programe complexe. Prin intermediul unor microcipuri combinate vei putea citi orice autor în original sau în orice altă limbă a pământului. Aceasta fiindcă prin intermediul altor cipuri, orice limbă îţi va deveni la fel de accesibilă ca limba maternă. Vestea aceasta m-a bucurat peste măsură. Am rumegat-o mult timp, discutând pe marginea ei cu interlocutorul meu, şi disecând-o de-a fir a păr.

La început m-am lăsat cuprins de euforie. Apoi, pe măsură ce aprofundam subiectul, în sufletul meu a pătruns îngrijorarea.

Dar cu bucuria lecturii cum va rămâne? m-am întrebat. Cartea o trăieşti pe măsură ce o citeşti; savurezi anumite pasaje, revii asupra lor… Eşti obsedat de anumite personaje… La prima lectură ţi se relevă anumite lucruri, la a doua altele… Oare astfel de delicii o să le poţi simţi şi în momentul în care ţi se va implanta un cip în memorie? Sau „lectura” cărţii injectate va avea un caracter strict informativ?

N-ai de ce să te îngrijorezi, mi-a spus IT-istul. Bucuria lecturii fiecărei cărţii îţi va deveni accesibilă prin intermediul altor microcipuri, specializate în declanşarea emoţiilor. Emoţiile vor fi gata conservate. Le vei putea accesa fără nici un fel de efort, printr-o simplă încruntare sau ridicare în sus a sprâncenelor. Emoţiile ca şi gândurile stocate în ele legate de lectură vor fi cât se poate de complexe. Nimeni nu va pierde nimic în urma acestui experiment, toţi vor avea de câştigat.

Dar, conştiinţa, ce va spune conştiinţa? Oare omul se va obişnui să digere informaţiile gata preparate în capsule?

Se va obişnui, cum să nu se obişnuiască? Şi apoi, cum să vă spun, şi conştiinţa va putea fi implementată prin intermediul altor microcipuri. Conştiinţa va deveni o marfă ca oricare alta disponibilă pe net. Dacă vei avea surplus de conştiinţă, vei transfera surplusul altuia, şi vei primi în schimb o altă marfă, o altă stare care îţi lipseşte…

Şi cum vom trăi într-o astfel de lume? am întrebat. Ne vom putea adapta ritmului schimbărilor produse în jurul nostru?

Va fi mai simplu decât crezi, mi-a răspuns IT-istul. Vor exista cipuri şi pentru asta.

*

Din start, m-a frapat titlul şi coperta: O ureche de om pe o spinare de şoarece.

Am căutat să-i surprind semnificaţia. Mi-am zis că e vorba de alienare şi de frică.

Dar dacă e vorba de frică de ce urechea de om stă lipită pe o spinare de şoarece? Şoarecele e o fiinţă prudentă, care tatonează prin auz şi miros teritoriul pe care-l explorează. Dar de ce şoarecele posedă o ureche de om crescută pe spinarea sa, odată ce urechea omului percepe doar o parte din sunetele pe care le poate auzi cu urechea sa un şoarece? O ureche de om pe spinarea sa nu apără rozătorul, ci dimpotrivă îl încurcă şi-l face vulnerabil în faţa prădătorului.

Dar poate că urechea de om e o reminiscenţă a unei alte ere? Dacă ar fi reminiscenţa unei alte ere, atunci ar trebuie să fie invers, aşa cum ne arată filogeneza sau ontogeneza. Căci, conform legii Müller-Haeckel, cunoscută şi ca legea biogenetică fundamentală sau teoria recapitulării, ontogeneza repetă sintetic filogeneza. Cu alte cuvinte, teoria recapitulării stipulează faptul că dezvoltarea individului trece prin unele stadii în care planul de organizare al corpului este similar morfologic şi funcţional cu cel al unor specii inferioare.

În cazul cărţii lui Ovidiu Nimigean, căci despre el e vorba, avem de-a face nu cu o evoluţie, ci cu o degenerare, în care speciile superioare se degradează din pricina mediului transformându-se în cele inferioare. Doar în acest sens e posibil ca pe spinarea unui şoarece să apară o ureche de om.

Oricum l-am lua, titlul e superb. Vizual titlul cărţii lui Ovidiu Nimigean ne trimite cu gândul la Grădina deliciilor lui Bosch, dar şi la Arcimboldo.

Titlul, desigur, l-am putea decripta şi altfel. În carte e vorba de cărturari, de şoareci de bibliotecă, adică de acei oameni care buchisesc textele, făcând diverse notaţii pe marginea lor. Doar unui astfel de şoarece nu-i prisoseşte urechea de om.

Dar iată ce spune despre alienare Ovidiu Nimigean, citând un scurt fragment al lui Elie Humbert: „Alienatul este un copil care crede că modelează dând o formă frumoasă propriului său caca. În cazul unei dictaturi, această formă apărută în mintea alienată a conducătorului suprem va deveni o matriţă după care va fi modelată întreaga societate…”

Am trecut prin astfel de dictaturi şi le cunoaştem gustul.

Dar iată ce spune O. Nimigean, referindu-se de data aceasta la Platonov: „Platonov redă cel mai bine degenerarea antropologică (la care m-am referit şi eu, ceva mai sus, n.n.), nu doar politică sau istorică, atunci când lumea este administrată ideologic. Prinde ca nimeni altul procesul administrării utopiei în distopie pe ruinele realităţii. Alienare şi paragină. Omul nou sau, pur şi simplu, sfârşitul omului. O procesiune de spectre ca în Cevengur.”

Referindu-se la scrierile lui Platonov, Nimigean trage concluzia: „Explicabil de ce nu-l iubea Stalin.” Inexplicabil rămâne însă faptul că Stalin l-a iubit în felul său pe Bulgakov. Ba chiar l-a protejat un timp.

*

În câţiva ani, sexul cetăţenilor olandezi nu va mai fi menţionat în cartea de identitate, şi asta deoarece doamna Ingrid van Engelshoven, ministrul Educaţiei, Culturii şi Ştiinţei din Olanda, consideră că această precizare a devenit în contextul lumii postmoderne cu totul şi cu totul inutilă. Ea va mai fi inscripţionată, totuşi, un timp în paşapoartele cetăţenilor olandezi, deoarece e încă obligatorie în UE. Curând însă nu va mai fi. Şi nu va mai crea nimănui probleme.

Probabil că în curând, tot în Olanda, instituţia căsătoriei va dispărea şi ea aproape de la sine. Viitorii miniştri vor interzice legalizarea ei, tocmai pentru a nu crea disconfort unor pături defavorizate.

Căsătoria va fi pedepsită prin lege. Cei care, urmând o veche tradiţie, se vor căsători pe ascuns, nu în faţa ofiţerului stării civile, căci nu vor mai exista în curând aceste funcţii, ci în faţa unui copac sau a unei pietre tombale, vor fi aspru pedepsiţi de lege.

Ne îndreptăm, într-adevăr, spre o lume hipercivilizată, unde nu vor mai exista nici un fel de diferenţe între oameni, nici de inteligenţă, nici de bogăţie, nici de sex.

Asta nu înseamnă însă că toţi vom fi chiar otova..

*

Poetul Adrian Alui Gheorghe stă într-o casă plină de poeme, el însuşi, aşa cum arată astăzi, şi aşa cum arăta dintotdeauna, nefiind altceva decât un poem al său, aşternut, într-un moment fulminant, de mâna sa grăbită pe un petic de hârtie mult prea mic pentru un poem atât de mare.

Locuind în interiorul propriilor sale poezii, poetul se întreabă: „De ce nu ar fi carnea mea bună de mâncat?” odată ce ea e constitui din litere?

Şi poetul continuă: „Adică o privighetoare vă lasă gura apă/ şi o ciozvârtă de om, de om care scrie sau de om care cântă, adăugăm noi, vă face greaţă?”

Cu ce e mai prejos el decât o privighetoare?

Dar poate nu e mai prejos, ci mai presus, răspund mesenii aşezaţi în jurul mesei ovale.

Ţinute în colivii de aur la curţile regilor şi marilor împăraţilor, astăzi limbile împodobite cu pene ale priveghetorilor ajung ca delicatese pe mesele marilor restaurante din Italia şi Franţa abia ieşite din carantină. Căci astăzi sonurile muzicii au fost înlocuite de papilele gustative.

Aşteptăm însă şi vremea, când limbile poeţilor vor împodobi meniurile restaurantelor de lux din Europa sau din Asia, devenind şi ele o delicatesă.

Gândurile acestea le-am avut citind volumul de versuri al poetului Adrian Alui Gheorghe, Comunitatea artistică, apărut recent, acum în timpul pandemiei, la Editura Junimea.

Nichita Danilov este scriitor şi publicist