Votul american (II)

În textul de săptămâna trecută am evidenţiat câteva întrebări ce pot configura o grilă de analiză a semnificaţiei votului din 8 noiembrie. Desigur, dată fiind întârzierea cu care se oficializează rezultatele pentru Camera Reprezentanţilor (CR), nu putem vorbi, la această oră, de o victorie a Republicanilor – dar este foarte probabil că ei vor obţine o majoritate fragilă, mult inferioară estimărilor din sondaje. În cazul Senatului, lucrurile sunt mai clare: camera superioară va rămâne sub controlul Partidului Democrat.

Prima întrebare făcea referire tocmai la anvergura victoriei Republicane, respectiv la posibilele consecinţe pentru anul electoral 2024. Cum anunţul candidaturii lui Donald Trump ar urma să vină foarte curând (nu fusese făcut înainte de finalizarea acestui text), se poate spune că urmează o confruntare dură şi neplăcută în interiorul partidului: netulburat de eşecul multora dintre protejaţii săi, domnul Trump merge înainte şi pare a fi principalul favorit, în partid. Infrastructura pe care o deţine este net superioară celor la care pot spera Ron DeSantis sau Mike Pence, chiar dacă între sprijinitorii lor se numără destui miliardari. De cealaltă parte, preşedintele Biden a scăpat, practic, de riscul unei confruntări interne – scorul electoral peste aşteptări aproape că elimină din ecuaţie teme precum vârsta înaintată sau impopularitatea din acest moment.

A doua întrebare viza şansele de continuare a programului legislativ al Administraţiei Biden, în condiţiile pierderii CR. Este clar că lucrurile vor merge foarte greu şi că va fi nevoie de negocieri cu adversarii, dar ele nu vor fi deloc uşoare. Congresmenii (membrii CR) au mandat de doi ani, deci vor veni din nou în faţa electoratului în 2004. Legislatorii Republicani care vor face compromisuri cu rivalii politici se expun unui contraatac ameninţător din partea taberei Trump, cu ocazia viitoarelor alegeri interne (alegerile „primare”, în urma cărora sunt desemnaţi candidaţii partidului). Se ştie că echipa lui Donald Trump poate selecta şi finanţa rivali de temut pentru „colaboraţionişti”. În altă ordine de idei, menţinerea controlului asupra Senatului îi oferă preşedintelui Biden posibilitatea să facă numiri în funcţii publice (acestea nu trec prin CR) şi, astfel, să influenţeze semnificativ funcţionarea sistemului politic.

O altă temă de interes viza interpretarea rezultatelor în cursele pentru Senat din Pennsylvania şi Georgia. Desigur, s-ar putea argumenta că există şi alte state foarte semnificative, din perspectiva anului electoral 2024 şi, în special, a alegerilor prezidenţiale. Dar Pennsylvania şi Georgia vor fi câmpuri de luptă foarte importante, iar rezultatele din 8 noiembrie (victorie Democrată în primul, organizarea unui tur secund în cel de-al doilea) sugerează că implicarea personală a lui Donald Trump în desemnarea candidaţilor nu a mai fost recompensată cu victorii. Mai mult, e foarte posibil ca ea să fi dus la o supra-mobilizare a simpatizanţilor Democraţi, ceea ce nu este de bun augur pentru domnul Trump în ipoteza unui nou duel pentru Casa Albă. Dar trebuie să fim precauţi în ceea ce priveşte concluziile, în acest moment.

Foarte intens discutată a fost, deloc surprinzător, victoria clară a lui Ron DeSantis în scrutinul pentru funcţia de guvernator al Floridei. Dacă îşi va asuma responsabilitatea unei candidaturi, acesta va deveni port-drapelul revoltei faţă de stilul Donald Trump. Nu va deveni, însă, şi favorit în lupta cu mai vârstnicul său oponent, pentru că în alegerile primare contează enorm infrastructura electorală de pe teren, spre a nu mai vorbi de notorietate. Domnul DeSantis mai are destul pentru a deveni o legendă printre Republicani, iar în ceea ce priveşte captarea independenţilor – obligatorie pentru o victorie în alegerile prezidenţiale – este abia la început. În fine, orice politician în situaţia sa are nevoie de timp pentru a-şi calibra mesajul la realităţile naţionale, mult mai complexe decât cele din Florida sau din orice alt stat.

În fine, ultima întrebare avea în vedere balanţa de putere între moderaţi şi stânga radicală, în interiorul Partidului Democrat. În acest moment, este greu de evaluat cum s-a modificat ea, după votul din 8 noiembrie. În mod normal, ar trebui analizată tendinţa de vot la Camera Reprezentanţilor, încercându-se identificarea unui tipar – şi probabil că observatorii specializaţi din SUA vor oferi o statistică de acest gen. La prima vedere, însă, nu s-a făcut simţit vreun deficit al progresiştilor, în raport cu adepţii liniei de centru. Cert este că preşedintele Biden, aşa cum sugeram la începutul acestui text, îşi întăreşte poziţia şi poate integra mai bine în partid segmentele care şi-ar dori politici mai radicale, atât în plan economic, cât şi în acela al aşa-numitelor „politici identitare”. Mai departe, previzibila ofensivă anti-Biden a Republicanilor din CR va forţa segmentele de stânga să se asocieze mai strict cu preşedintele, îmbunătăţind coeziunea Partidului Democrat.

În fine, revenind la tabăra Democrată, va fi interesant de văzut dacă alegătorii îi vor premia mai generos (sau îi vor sancţiona cu mai puţină asprime) pe moderaţi, prin comparaţie cu grupul progresist care pare să domine, astăzi, partidul. Aceste rezultate vor influenţa strategia preşedintelui Biden, dacă el îşi va respecta angajamentul de a candida pentru un nou mandat. Menţinerea unităţii partidului este foarte importantă, după o înfrângere electorală. Despre învingători şi învinşi, însă, e mai bine să discutăm după oficializarea rezultatelor.