Zâmbetul lui Ştefan

De bună seamă că mulţi ieşeni, ba şi români de pretutindeni, ştiu cine este Ştefan Prutianu. Dar vag, superficial şi, mi se pare, adesea nelalocul său: ăla, economistul ăla, care în tinereţea verde târzie a Iaşilor s-a ridicat împotriva dictaturii tembele ceauşiste, a fost primul revoltat din România, a ridicat şi pe alţii, vorbind mai cu fiecare, au fost vreo 60, a ajuns la Securitate şi a luat bătaie cât încape. Noroc că a venit Decembrie 89 şi a fost eliberat.

Lucram la acelaşi institut de cercetare, CCSITUMP, el era economist acolo, eu traducător. Îmi amintesc de un drum pe care l-am făcut împreună prin noiembrie 89 de la o clădire a institutului nostru la alta. Atunci mi-am dat seama că voia să-mi spună ceva, dar nu mi-a spus. Eu mă apucasem atunci, prostul de mine, să-i vorbesc de doi îndrăgostiţi pe care-i văzusem printr-un cartier ţigănesc: se ţineau de mână şi se uitau ochi în ochi unul la altul. Nu vedeau nici mizeria din jur, nici „paznicii” (rahaţii) de pe stradă, nici toată urâţenia lumii ceauşiste – ei erau îndrăgostiţi. Pentru ei lumea era imaculată. Atunci Ştefan nu mi-a mai spus ce avea de gând – aşa cred. A dat înapoi. Când l-am întrebat după aceea de ce nu mi-a vorbit şi mie de acţiunea antidictatorială pe care o pregăteau, mi-a spus: „Ce, voiai să iei şi tu o bătaie la Secu?” Deh, cam avea dreptate! După aceea însă am citit într-un interviu (dat în Cuzanet, mi se pare, revista studenţilor filologi din Iaşi), că s-a ferit să anunţe pe prea mulţi din jurul său – îi era teamă că astfel puteau fi mai lesne descoperiţi.

Totuşi, cineva din cei anunţaţi de Ştefan a „ciripit”. Se cam ştie care au fost pentru că aceştia nu şi-au arogat drepturi de revoluţionar după Revoluţie. Ar fi fost culmea! Să plăteşti lupii pentru că au urgisit oile! Ei nu ştiau cum să se facă mai mici şi să fie uitaţi. Ceilalţi însă i-au iertat. Chiar Ştefan a cerut asta. Câteodată însă mă gândesc: Cu ce-a păcătuit Ştefan, ca să îndure (şi încă cu zâmbetul pe buze) pe boii ăştia? Cu toţii au devenit brusc nişte Eve inocente şi şi-au pus o frunză de viţă revoluţionară fără să aibă nimic de-a face cu Revoluţia.

Îmi amintesc cum dimineaţa, pe vremea lui Ceaşcă, în colectivul în care lucram, venea directorul însoţit de un securist şi numea pe câte cineva dintre noi care trebuia să meargă la Secu să fie anchetat. Totul părea foarte normal, dar dedesubt se ascundea ceva îngrozitor – simţeam asta, ba ştiam din alte experienţe din familie, de la vecini… În fiecare dimineaţă. În una din dimineţi, când a fost luat pentru anchetă, Cassian Maria Spiridon, Crina, traducătoarea de engleză şi prietenă de familie cu Cassian, n-a mai rezistat psihic şi a izbucnit în plâns. S-au dus fetele s-o liniştească. Toţi înţelegeam despre ce e vorba, însă ne făceam că nu înţelegem. Dar tensiunea era mare. Se simţea până şi în director, Domnul Berlea, un om care s-a comportat admirabil în acele zile. Iar apoi când am auzit că a început la Bucureşti, iar noi ne îmbrăţişam fericiţi în Atelier, Directorul Berlea a intrat şi a spus: „Staţi pe loc, să sperăm că va fi bine”. Dar nu l-am ascultat. Am ieşit cu toţii în stradă şi am luat-o către Casa Pătrată, sediul Judeţenei de partid.

Nu vi se pare că e anormal să vezi toată ziulica burtoşi de politicieni „pă sticlă”, vedetuţe fără creier în tărtăcuţe, tot mai dezbrăcăţele, debitând prostii tot mai măricele, iar despre Ştefan Prutianu, promotorul revoluţiei române, să se vorbească mai nimic sau deloc? Nu vi se pare pur şi simplu mai mult decât anormală chestiunea asta – obraznică de-a dreptul?

Dar iar mă întorc şi zic: De ce să apară Ştefan alături de aceste vedetuţe de muzică uşurică sau de şou-bâz? Nu s-ar macula astfel? E bine, totuşi, că Ştefan se ţine departe de vijelia asta mass-mediatică care ne aruncă praf în ochi, vijelie puturoasă, ca s-o spunem pe româneşte. Aşa a fost Ştefan de la început, când, în zilele fierbinţi ale lui Decembrie 89, Doru Ţigău declara că îl aşteaptă în balconul Casei Pătrată. Însă Ştefan nu a venit. Tot felul de „revoluţionari” se buricau, se călcau pe picioare acolo, un ţăran simpluţ spunea că trebuie să se schimbe „bunghii” aceia la „melitari”, „bunghii” cu stema RSR, Adi Cristi ieşise ca păduchele în frunte, barba lui „revoluţionară” inventa securişti ca mărgelele pe aţă. Dar Ştefan ioc! L-am căutat cu Viorel, colegul meu de servici de la CCSITUMP. L-am găsit în aceeaşi zi, seara, parcă în apartamentul unui coleg de catedră. Binefacerile Revoluţiei nu-l interesau în mod deosebit, vorba Poetului, nu-l abăteau „cu ispita de la trebi”.

Cu acelaşi zâmbet serenisim, cu aceeaşi robotă a ţăranului care pune în pământ nişte seminţe şi care ştie că mai târziu vor da rod, Ştefan vorbea, ne astâmpăra ici şi colo entuziasmul, care ne apucase, şi zâmbea cu zâmbetul acela: „Parcă ce-am făcut, frate!” Însă Ştefan, în tinereţea verde târzie a Iaşilor şi a României, ne-a adus aminte că suntem oameni: demni, cu fruntea sus. Nu nişte otrepe duse de vânturile oricărei dictaturi.

Da, zâmbetul acela nesfârşit, al creatorului de ţară. Ca în Geneza: „S-a uitat la tot ce făcuse şi iată că erau bune foarte. Astfel, a fost o seară şi apoi a fost o dimineaţă”.

P.S. Trebuie reamintit şi faptul că Iaşii au fost „revoluţionari” înaintea Timişoarei. Mai ales că au trecut 30 de ani şi mai bine, iar cei tineri, mai ales, nu mai ştiu nimic. E şi asta un soi de mândrie.

Radu Părpăuţă este scriitor, traducător şi publicist