Ziceri nostime

Pentru George Coşbuc, "experienţa este mama provebului" (Naşterea proverbiilor, 1903), iar portretele izvorâte din realitate împrumută un strop din caracterul autentic şi exemplar al păţaniilor care alimentează multe din vorbele de duh păstrate în memoria colectivă. La o privire mai atentă, constatăm că zicerile proverbiale sunt cugetări cu roluri comunicative multiple. În primul rând, acestea contopesc judecăţi şi experienţe de viaţă pe care le cuprind în şabloane de gândire şi de limbaj. În al doilea rând, proverbele sunt texte economice, modelate conform unui "design inteligent", graţie căruia se ancorează în mentalul colectiv tipuri umane memorabile. În al treilea rând, proverbele sunt modele în relief ale unui fond cultural proiectat în acte verbale, întocmai ca reprezentările sculpturale reliefate pe un fond cu care fac corp comun. În plus, proverbele au proprietatea de a dirija cursul vorbirii, funcţionând ca "oglinzi" sau ca "ecouri" de care ne servim pentru a exprima cu vorbele altora ceea ce ne trece prin minte. În sfârşit, formulele proverbiale au caracter evaluativ. Ele reflectă, deopotrivă, judecăţi şi atitudini faţă de judecăţi.

Urmându-l pe George Coşbuc, admirator incontestabil al genului sapienţial, artist cult, bun cunoscător al literaturii sanscrite şi mare traducător al operei lui Dante, când vorbim despre înţelepciunea populară, înţelegem că recurgem la o convenţie. În cazul proverbelor, notează Coşbuc, "zicem că ele sunt create de popor, dar poporul e un nume al mulţimii şi mulţimea nu poate crea nici proverbe, nici versuri, nici basme. Pe toate le creează un singur om, din popor, iar poporul le răspândeşte" (Naşterea proverbiilor, 1903). Contemplarea mozaicului textual al proverbelor dezvăluie, după cum semnalează L. Blaga (Studiul proverbului, 1925), comedia umană materializată într-o panoramă a caracterelor: "Trebuie să deschizi pagini de mare literatură ca să mai găseşti imagini plastice şi pitoreşti ca aceasta: «făţarnicul mănâncă sfinţi şi scuipă draci»; ironii ca acestea: «fă-ţi cruce mare că dracul e bătrân»; răutăţi naive ca aceasta: omul sărac şi nevoiaş «se îmbracă numai pe dinăuntru»; sau imagini sugestive precum următoarea: «ochii omului sunt din mare, fiindcă se bucură tot la mare»."

Dintr-o culegere de proverbe, intitulată Comoara neamului, publicată în urmă cu aproape 80 de ani, am decupat câteva mostre isteţe de umor, pe care le transcriu alfabetic pentru cititorii în stare să recunoască, dincolo de cuvinte, chipuri şi măşti ale prezentului:

A aştepta ca mortu colacii;

Are noroc cât păr de broască;

Au pierdut deştepţii mintea şi-au găsit-o proştii;

Barbă albă pân’ la burtă; şi minte cu coada scurtă;

Bată-l norocul că prost mai e!

Bea de stinge şi lămpile;

Beţivul, când trece pe punte, închide ochii să nu vadă apa;

Bună e nevasta mea, dar a vecinului e şi mai bună;

Cade omul din copac şi tot mai şade oleacă;

Cale bună ca fuiorul când vei cădea să-ţi rupi piciorul;

Cată pete în soare;

Caută praf în lună;

Caută soare colbuit;

Când femeia năpârleşte, pune-i paie şi-o pârleşte;

Cine fură azi o ceapă, mâine fură o iapă;

Cine fură azi un ac, mâine fură în gânsac;

Cine fură azi un ou, mâine va fura un bou;

Cu gândul la Maica Domnului şi cu mâna-n traista omului;

Dacă Dumnezeu nu-i acasă, sfinţii se iau de păr;

Dă-mi Doamne ce n-am gândit să mă mir ce n-am găsit!

De când are coarne, nu se mai uită în oglindă;

Deştept ca oaia: fură de la el şi duce la altul;

Din ou de drac pui de drac iese;

Face gâtul leică şi burta balercă;

Joacă dracul pe tăciuni ca mâţa pe rădăcini;

La biserică dracul nu merge cu făclia în mână;

Meşteşugul e brăţară de aur, dar şi gâtul, pâlnie de argint;

Minte are cât chelul păr;

Nu-i botezat, ci numai aghezmuit;

Nu-şi vede prostia de lungul nasului.

Ioan Milică este conferenţiar universitar doctor la Facultatea de Litere din cadrul Universităţii "Alexandru Ioan Cuza" din Iaşi