Ziua tatălui

Într-o prefaţă la „Moartea lui Ivan Ilici” de Lev Tolstoi, Emil Cioran nota: „Nu se poate, nu se poate, şi totuşi aşa este. Într-o zi Ivan Ilici înţelege că e muritor. A învăţat asta şi la şcoală: oamenii sunt muritori, Caius este om, deci Caius este muritor. Omul în general trebuie să moară. El însă nu este un om în general, el nu este Caius, el est Ivan Ilici! El e un om care a avut întodeauna un trai plăcut, cuviincios, conform cu regulile societăţii.”

Ei bine, asemeni lui Ivan Ilici, am aflat şi eu într-o zi ceva asemănător, anume că tatăl meu este muritor. Ca majoritatea copiilor am neglijat acest lucru toată viaţa. Am considerat că părinţii nu sunt oameni în general, prin urmare nu au voie să moară, şi de aceea pot fi neglijaţi fără probleme. Noi trebuie să ne vedem de ale noastre, iar ei de ale lor la infinit… Ziua aceea însă vine, invariabil, şi mereu ne ia prin surprindere. şi nu ne prefacem, chiar suntem consternaţi de implacabilul care se instalează fără voia/ ştiinţa noastră, pentru că nu e drept. Mereu se poate mai mult, de ce să nu se poată şi aici? Unde merge mia, merge şi suta, de ce să nu se mai poată lungi câţiva ani?…

Ne obişnuim încetul cu încetul cu orice: cu faptul că îmbătrânim, că ne pierdem din atuuri, că ne înbolnăvim, că ajungem de nerecunoscut, dar nu cu faptul că murim. Asta nu, până aici! Ne putem degrada la nesfârşit, dar nu putem muri, să fie clar! De aceea, în iluzia noastră, un părinte se poate micşora încetul cu încetul până la stadiul de moleculă, dar nu poate dispărea. O moleculă care trăieşte, care se mişcă, face curăţenie prin casă ori curte, merge la piaţă şi ne sună din când în când la telefon să ne întrebe ce mai facem…

Tatăl meu a avut mereu o atitudine filosofică detaşată faţă de moarte. A privit-o mereu cu înţelegere, a luat-o ca pe un fapt natural, definitiv şi fără alte consecinţe pentru persoana în cauză. Nu a fost niciodată un om religios, nu a crezut niciodată în viaţa de apoi, în reîncarnare, în nimic altceva decât în lucrurile concrete, logice, în implacabil şi în relaţia cauză/efect. Citise prea mult la viaţa lui, avea prea mare încredere în ştiinţele exacte, în logică, ştia prea multe, nimic nu îl mai putea convinge de contrariu… sau cel puţin asta credea. Şi a rezistat până în ultima clipă cu această gândire, nu a cedat „ispitelor” de a crede în altceva, de a spera în altceva, de a nega tot ce crezuse până atunci şi de a accepta măcar ideea că va trăi pe „lumea cealaltă”, într-o formă sau alta. A acceptat doar faptul dat…

A vrut mereu să îi rămână imaginea de om integru, nepângărit de nimic. Nu m-a primit lângă patul lui de moarte decât cu câteva ore înainte de momentul zero ca să nu îl văd chinuit. De-ajuns doar ca să fiu acolo când îşi dă ultima suflare, nimic mai mult, ca să „nu încarc şi mai mult atmosfera degeaba”, vorba lui. A vrut mult timp să fie incinerat tocmai ca să nu „aibă de-a face” cu alaiuri de înmormântare, preoţi şi toate cele. Până la urmă a cedat presiunilor şi a acceptat să fie înmormântat lângă tatăl său. Dacă ştia că urma să aibă şi doi preoţi în loc de unul şi că s-au respectat absolut toate tradiţiile locului cred că ar fi făcut o criză de isterie…

El mi-a indus pofta de filosofie şi nimeni nu m-a mai putut vindeca de ea. Şi iată că exact de Ziua Internaţională a Tatălui, pe 10 mai, m-a chemat la el să îmi predea ultima lui lecţie de metafizică: procesul morţii pe viu, pe propria lui piele.

Şi totuşi de ce ne este atât de greu să acceptăm un lucru firesc ce se întâmplă în fiecare zi în jurul nostru, de ce a fost, este şi va fi mult timp „cea mai mare dintre spaime”? Cu cât devenim mai evoluaţi, mai sănătoşi, mai încrezători în prezentul nostru, cu atât refuzăm să acceptăm cel mai sigur lucru din lume şi suntem mai şocaţi când acesta intervine. Oamenii primitivi erau mai prietenoşi cu moartea, nu gândeau de mii de ori la consecinţele incredibile ale ei. Mureau sau ucideau mult mai uşor şi fără prea multe regrete. Cu cât erau mai simpli în gândire şi mai nesiguri pe ziua de mâine, cu atât erau mai puţin îngroziţi de ea. Probabil este iluzia nemuririi şi a veşnicei prosperităţi pe care ne-o cultivăm singuri, noi, cei de acum, noi, cei evoluaţi, probabil este grija faţă de integritatea omului, aşa-numitul drept la viaţă şi la sănătate de care ne agăţăm ca de un toiag miraculos, ca şi cum acestea ne-ar feri cu totul de trecerea în nefiinţă, sunt nenumăratele şi mereu revoluţionarele descoperiri ştiinţifice care ne fac să credem că poate nemurirea adevărată e la o aruncătură de băţ. Dar toate astea chiar sunt iluzii deşarte. Moartea a existat mereu şi trebuie să existe, fără ea universul ar deveni un haos, nimeni n-ar trebui să dorească să fie nemuritor pentru că lumea ar deveni astfel un coşmar, un film de groază, o groapă de gunoi…

Tot în spiritul logicii un lucru este totuşi cert. Poate că un părinte moare trupeşte, dar este mai mult decât evident că el va trăi prin urmaşii lui. Afirmaţia asta se face de multe ori, însă rar se conştientizează certitudinea materială a ei. Mereu se spune doar că spiritul dăinuie mai departe, în memoria celor rămaşi în viaţă, sau că se mută într-un spaţiu din afara lumii acesteia unde o duce mult şi bine, la infinit, că ne trimite semne de acolo etc. Dar concret e ceva mai mult decât atât, decât un incert „spirit” individual ce nu a fost încă descoperit ştiinţific, „demonstrat”, ca să zic aşa. Nu e nimic palpabil într-un spirit, e numai speculaţie, interpretări pur teoretice.

Şi totuşi nemurirea există în realitate, este sub nasul nostru, a fost dintotdeauna. Existenţa noastră, a celor vii de azi, o confirmă. Fiecare dintre noi este rezultatul unui şir neîntrerupt de oameni de la începutul vieţii pe Pământ care au murit, dar nu de tot. Toţi strămoşii noştri, iar aici e vorba de mii de fiinţe omeneşti care şi-au pierdut viaţa la un moment dat, trăiesc în continuare prin noi, îşi dovedesc existenţa prin viaţa noastră care pulsează în acest moment. Evident că nu e vorba de o perpetuare fizică a unui om în integritatea lui, dar cel puţin a unei părţi importante, semnificative din ce a fost el, cu siguranţă este. Pentru că viaţa prezentă e o înşiruire neîntreruptă de părinţi morţi care şi-au dat mai departe zestrea genetică. Primul om din care ne tragem este viu prin noi, fragmente din el se găsesc concret în noi, deşi el a murit efectiv ca identitate trupească cu milioane de ani în urmă. Ca să folosesc termeni moderni, cei de azi suntem o versiune actualizată, proaspătă, a celui dintâi…

Mă uit în oglindă şi îl văd pe el, puţin schimbat, dar e acolo, tânăr, încă în putere. Mă uit apoi la copiii mei şi mă văd în ei pe mine şi pe el laolaltă. Noi doi trăim deja în paralel mai departe. Viaţa este fascinantă, iar moartea e parte integrantă a ei…

Briscan Zara este scriitor şi publicist