Trecutul care nu trece (II)

Dupa 1989, Ion Iliescu si-a creat imaginea de opozant al regimului Ceausescu, printr-un perseverent efort de a impune versiunea proprie asupra trecutului sau. Pentru aceasta, a scris carti cu versiunea canonica asupra vietii sale, a dat prompt si virulent replica la orice informatie neconvenabila despre sine aparuta in mass-media sau in carti, i-a mobilizat pe colegii de partid sa faca la fel, a formulat, impreuna cu PSD, prevederi legale prin care accesul la arhive sa fie blocat sau ingreunat, si chiar a infiintat un institut care sa pazeasca "adevarul" sau despre revolutia din 1989 (institut care risca acum sa fie desfiintat). Reactia virulenta fata de Raportul Comisiei Tismaneanu este parte a acestui efort. Iliescu este obsedat de biografia sa oficiala si de felul in care posteritatea o va inregistra.
Numai ca, oricit s-ar impotrivi Iliescu si cei care il sustin, trecutul il va ajunge din urma. In arhive exista mii de pagini cu stenograme ale interventiilor sale in sedintele UTC si PCR, cu decizii semnate de el, cu o multime de alte tipuri de documente care arata implicarea sa profunda, alaturi de multi altii, mai mult sau mai putin importanti, in institutionalizarea comunismului din Romania.
Autobiografia post-decembrista a lui Iliescu incepe de obicei cu anul 1971, momentul in care a intrat in dizgratia regimului Ceausescu, al carui favorit parea pina atunci sa fie. Numai ca, pina sa fie trecut in esalonul doi, Iliescu a fost in esalonul unu.
Ascensiunea sa politica a inceput in anii stalinismului, detinind functii importante in timpul unor momente de maxima represiune. Astfel, in timpul represiunii antistudentesti de dupa 1956, Ion Iliescu a fost secretar al CC al Uniunii Tineretului Muncitor (din 1956, la 26 de ani), presedinte al comitetului de organizare a Asociatiilor studentesti (din 1956), apoi, din 1957, presedinte al Uniunii Asociatiilor Studentesti din Romania (UASR). Mii de studenti au fost arestati in vremea in care Ion Iliescu era liderul lor, iar citeva zeci au fost condamnati. Au fost organizate sedinte inchizitoriale de demascare. Mii de persoane au fost excluse din UTM (excluderea nu era o simpla procedura administrativa, pentru ca, in conditiile in care scoala, profesia, cariera erau strict conditionate politic, putea sa insemne excludere sociala, marginalizare profesionala si chiar putea deschide calea unei anchete penale). Exista sute de decizii de excludere din UTM pe motive politice si de clasa semnate de Ion Iliescu ca secretar al CC al UTM. Sute de persoane au fost exmatriculate din facultati. In documentele vremii, Ion Iliescu ii asigura pe superiorii sai ca s-a implicat in exmatriculari. Aceleasi documente il arata pe tinarul Iliescu combatind impaciuitorismul studentilor si profesorilor, dezvaluind un profil de aparatcik stalinist tipic.
Cu ce se ocupa UTM? In mod sigur, nu era o sezatoare. Era falanga tinara a unei miscari totalitare. UTM indeplinea pe segmentul de tineret cvasi-totalitatea functiilor pe care le indeplinea PMR pentru restul populatiei – mobilizare, indoctrinare, selectie sociala si profesionala conform criteriilor ideologice, control social. Iliescu isi prezinta rolul din perioada stalinista ca fiind unul tehnic, vizind administrarea problemelor tineretului. Nimic mai fals. Pozitia sa a fost eminamente politica, nu tehnocratica (de altfel, in comunism, si tehnocratii erau politizati). Cine va citi stenogramele UTM/UTC si ale PMR/PCR vor putea sa observe ca problemele care ocupau cea mai mare parte din timpul activistilor comunisti erau legate de indoctrinare si control social. Marile obsesii ale UTM/UTC erau legate de metodele prin care sa inregimenteze cit mai mult din populatia tinara a tarii, sa o converteasca la comunism, sa-i controleze modul de gindire si de comportament, in spatiul public sau in timpul liber. In fruntea acestei organizatii s-a aflat Ion Iliescu, ca prim-secretar al CC al UTC, in perioada 1967-1971. Cu ce se ocupa atunci se poate vedea si din stenograma publicata astazi in ziarul nostru.
Represiunea unui sistem totalitar nu se reduce la crimele pe care acesta le-a comis. Puterea arbitrara a acestuia de a influenta destine trebuie luata, de asemenea, in considerare. Ion Iliescu a fost printre cei care, prin putere de decizie, a influentat destine, dupa criterii ideologice, pe o mare parte a duratei regimului comunist.
Motivele pentru care Ion Iliescu a intrat in dizgratia Ceausestilor nu sint deloc clare. Pina acum am stiut doar ce ne-a spus Iliescu. Numai ca, deocamdata cel putin, documentele din arhive nu confirma varianta sa. Stenograma de dupa faimoasa vizita in Asia a cuplului dictatorial arata doar ca Nicolae Ceausescu a fost nemultumit de felul in care Iliescu, pe atunci membru al Secretariatului PCR, a pregatit vizita. Iliescu, prezent la sedinta, nu a scos nici un cuvint, nici atunci, nici ulterior, din care sa i se observe "opozitia", pe care o invoca astazi, fata de cultul personalitatii (macar in maniera in care Miron Constantinescu l-a infruntat in Biroul Politic pe Gheorghe-Gheorghiu-Dej). Oricum ar fi stat lucrurile, motivul profund pentru care Ion Iliescu a fost marginalizat, asemeni altora, tine de strategia dictatorului de a indeparta pe orice posibil pretendent la puterea suprema in partid si in stat.
Dupa momentul 1971, Iliescu a intrat in esalonul doi, dar sa nu uitam ca acest lucru nu insemna ca era exclus din elita politica a vremii. Nu era putin lucru sa fii prim-secretar de judet, iar pozitiile detinute in Consiliul de Stat si Consiliul National al Apelor in anii ’80 erau pozitii cu rang ministerial. Nimeni nu l-a obligat pe Iliescu sa ocupe aceste pozitii in cadrul statului comunist. Nimeni nu l-a obligat sa scrie articole pro-ceausiste in "Scinteia" anilor ’80. Cei cu adevarat marginalizati erau trimisi la munca de jos in fabrica, erau exilati, aceasta daca nu erau inchisi, li se inscenau accidente sau erau dati afara din tara. 
Inainte de 1989, Iliescu a fost, in cel mai bun caz, excedat de dictatura excentrica a lui Ceausescu, dar nu si de comunism. S-a vazut acest lucru pentru prima data in zilele revolutiei din 1989, cind a spus ca dictatorul a tradat idealurile comunismului. Iliescu s-a convertit la democratie, dar a continuat sa aplice ce a invatat inainte de 1989: in 1990 i-a numit pe studentii anticomunisti "golani", la fel cum o facea si in 1968, a folosit muncitorii impotriva studentilor, la fel cum facea in anii ’50 UTM-ul in conducerea caruia se afla, a pledat dupa revolutie in favoarea democratiei directe, fara partide, la fel cum facea si Ceausescu inainte etc.
De fapt, Ion Iliescu este un fals apostat, pentru ca nu a trecut prin ritualul convertirii, care presupune regretul exprimat public pentru cele dinainte. Noi inca asteptam macar scuze de forma.