Decolonizare culturală

Privind înapoi fără patimă şi fără mânie, pot spune că – dintr-un anumit punct de vedere – am avut noroc. Exceptând liceul, când disciplinele umaniste erau puternic ideologizate, ca student am fost ferit, graţie celor mai mulţi dintre profesorii mei, de intoxicare politică (plus că am prins relativa „liberalizare” de la mijlocul anilor ’60). La catedră, am putut preda în voie literatură franceză şi teorie literară, fără să fac concesii şi fără teama că aş putea fi „cenzurat”. Eram, la cursuri şi seminarii, la fel de liber cum am fost după 1989 (iar faptul că aveam astfel de spaţii de libertate a fost, totodată, un mijloc de supravieţuire). Am cunoscut, în anii ’90, şi lumea academică franceză, în condiţii de reconfortantă normalitate. Dar ce se întâmplă acum în universităţile americane şi vest-europene ne aminteşte nouă, esticilor, de sinistra, irespirabila atmosferă a anilor ’50. Ca şi atunci, totul este politizat, eşti obligat să aplici o grilă ideologică simplistă, peste tot există „comisari” care sancţionează orice abatere de la dogmă. Mai prezintă literatura, ca să mă refer la domeniul meu de activitate, vreun interes? Să fim serioşi: acum contează doar studiile de gen şi studiile post-coloniale (decoloniale). Ceea ce părea la început a fi o modă s-a transformat într-o imperioasă obligativitate. Studiile de gen, această pseudo-ştiinţă ale cărei derive sunt de un ridicol enorm, au pătruns peste tot, reprezintă „sesamul” participărilor la colocvii, obţinerii de burse, publicării în reviste bine cotate etc. Nu mai puţin omniprezente sunt studiile post-coloniale, simptom şi ele al unor fixaţii ideologice prin care societatea occidentală vrea să-şi răscumpere toate păcatele, trecute, prezente şi viitoare.

Lupta împotriva colonialismului şi imperialismului a fost una din temele privilegiate ale propagandei sovietice. Lupta nu era câtuşi de puţin dezinteresată: Uniunea Sovietică voia să ocupe spaţiile lăsate libere de retragerea ţărilor occidentale colonizatoare, ceea ce în multe locuri a şi reuşit. Partea penibil-absurdă a poveştii era că Uniunea Sovietică devenise ea însăşi o mare putere imperialistă, colonizând statele ce formau URSS precum şi ţările „eliberate” din Europa centrală şi răsăriteană. Treptat, statele occidentale care aveau colonii le-au acordat acestora independenţa, pe când statele din „lagărul socialist” şi-au dobândit-o abia când URSS şi-a dat seama că a pierdut partida şi că e pe punctul de a face implozie, ceea ce s-a şi întâmplat curând. Procesul de decolonizare a cunoscut ipostaze diferite, unele non-violente, altele – dimpotrivă – cu episoade dramatice, cum a fost cazul Algeriei. Britanicii au găsit o soluţie elegantă, aceea a constituirii unei asociaţii – Commonwealth – a statelor foste colonii. În mai multe ţări din Africa şi din Asia de sud-est, decolonizarea a dus la infiltrarea comuniştilor, de unde – conflicte şi războaie sângeroase. Instaurarea unor regimuri marxiste a aruncat o serie de ţări africane în sărăcie şi corupţie. Desigur, nici o persoană cu capul pe umeri nu poate idealiza şi nici regreta colonialismul. Cum să treci cu vederea atrocităţile comise în Congo belgian în timpul domniei lui Leopold al II-lea? Pe de altă parte să nu uităm că acea „misiune civilizatoare” a europenilor, pe care astăzi o menţionăm în bătaie de joc, a reprezentat convingerea sinceră a multor oameni de bună credinţă, care au făcut şi destule lucruri bune – căi ferate, drumuri, şcoli, spitale etc. Contrar unei opinii general răspândite, Franţa nu s-a îmbogăţit de pe urma coloniilor, dimpotrivă, a investit mai mult decât a tras profit (fapt demonstrat de un mare economist, Jacques Marseille). Dar cum astăzi primează lupta împotriva „suprematismului alb”, Occidentului i se cere să-şi pună cenuşă în cap şi să admită că nimic nu-l va absolvi de vinovăţie. Recent, preşedintele Macron a făcut o vizită în Rwanda unde şi-a cerut scuze pentru responsabilitatea franceză în unul din cele mai cumplite genociduri din secolul XX; or, Franţa nu a fost prin nimic implicată, genocidul fiind unul comis de nişte africani asupra altor africani. Aceasta este şi esenţa ideologiei post-coloniale: ţările odinioară colonialiste ar fi rămas colonialiste, aşa cum omul alb rămâne, prin natura lui, „suprematist” şi rasist.

Şi universitatea, şi lumea culturii sunt parazitate de această ideologie revanşardă. Voi da un exemplu recent şi la îndemână: Aida de Verdi montată la Paris, în această primăvară, de regizoarea olandeză Lotte de Beer. Interviurile pe care le-a acordat cu generozitate o arată pe tânăra regizoare volubilă, zâmbitoare, susţinându-şi cu convingere ideile. Lotte de Beer aminteşte că opera lui Verdi a fost compusă în perioada când arta din Egipt era jefuită şi expusă în marile muzee europene. În consecinţă, regizoarea mută acţiunea operei într-un muzeu unde sunt etalate capodopere furate din colonii. Sclavii etiopieni nu mai au feţele negre, pentru că asta ar însemna delict de apropriere culturală. Personajele au costume din secolul al XIX-lea, Radames e îmbrăcat într-o uniformă de ofiţer din armata imperială franceză, „colonialiştii” sunt caricaturizaţi în exces. Din fericire, soliştii şi ansamblul Operei din Paris prestează la cel mai înalt nivel (înregistrarea spectacolului, făcută de canalul Arte, este pe Youtube: totul e să faci abstracţie de ceea ce vezi). Regizoarea se mândreşte şi cu alte reuşite similare. Anul trecut, în toamnă, a montat la Opera din Malmö Falstaff de Verdi. Acolo, Falstaff căpăta chipul lui…Donald Trump! Se potrivea la fix: Trump tocmai pierdea alegerile. Fireşte, opera (transpusă – decor, costume etc. – în zilele noastre) apărea drept un manifest feminist ceea ce, la drept vorbind, nici măcar nu era o interpretare din cale-afară de forţată.

Aflăm că, din 2022, Lotte de Beer va fi directoarea Operei din Viena. Spiritul non-conformist, revoluţionar este tot mai aproape de frontierele noastre.

Alexandru Călinescu este profesor universitar doctor la Universitatea „Alexandru Ioan Cuza” din Iaşi, critic literar şi scriitor