Iaşul, de la Sadoveanu la Dosoftei – o încercare a unui analist ieşean de a vă convinge că merită să vizitaţi muzeele locale

Muzeul Mihail Sadoveanu

Am luat-o de la un capăt, cel mai îndepărtat de centru. Muzeul Mihail Sadoveanu. Urci Copoul şi de la rond Agronomie mai faci vreo 10 minute pe jos spre Breazu, pe strada principală care se numeşte, cum altfel, Aleea Mihail Sadoveanu. Casa e undeva pe dreapta. Are peste 180 de ani, a fost construită de Kogălniceanu în 1842, Sadoveanu a locuit în ea 18 ani, între 1918-1936. Casă boierească, trainică, cu încăperi înalte. Are în faţă un mic parc cu copaci, câteva bănci şi o statuie a scriitorului.

Muzeul a fost deschis în 1980 şi conţine în cea mai mare parte obiecte personale de-ale scriitorului, fotografii, manuscrise, foarte multe tablouri cu el şi alţi membri ai familiei extinse, mobilier, îmbrăcăminte, sculele de pescuit şi vânătoare, pasiunile lui, dar şi altele, toate donate de Profira, fiica lui, care a murit prin 2000 şi ceva la Bucureşti.

Chiar dacă e departe de centru, drumul până acolo merită făcut, practic traversezi tot Copoul. E o plăcere să mergi pe jos, să te bucuri de aerul încărcat de cultură şi istorie al unuia dintre cele mai frumoase cartiere din România. Poate cel mai. Dacă eşti şi fan Sadoveanu, atunci du-te şi vezi-i muzeul, fără să mai stai pe gânduri.

Apropo, am aflat între timp, de la un ghid de la Casa Muzeelor, că celebra maşină (acum de epocă), un Dodge Aspen, fabricat prin anii 70, cu care s-a întors din America poetul ieşean Mihai Ursachi, cel care avea să scrie admirabilul poem pitic, „Un om din Tecuci avea un motor, dar nu i-a folosit la nimic”, se află undeva într-un depozit la Muzeul Sadoveanu.

Muzeul Mihai Eminescu

De la Sadoveanu am făcut cale întoarsă şi, în 25 de minute făcute la pas de plimbare, am ajuns în Parcul Copou, unde se află Muzeul Mihai Eminescu. De fapt, în clădirea construită în 1989, se mai află unul, Muzeul Teatrului românesc. Ambele muzee sunt unice, nu mai există în România altele dedicate, doar secţiuni în cadrul altor muzee sau teatre.

Muzeul dedicat lui Eminescu, aflat la doi paşi de celebrul lui tei, e destul de sărac. Cum a fost şi poetul. La polul opus lui Sadoveanu, Eminescu n-a prea avut nimic de-a lui, casă, proprietăţi, lucruri personale de valoare. Poate doar ceasul, care e la Casa Muzeelor, şi un inel, să intre în această categorie. Omul a locuit pe unde a apucat, pe la prieteni, prin tot felul de chirii modeste şi a murit, cum ştim, într-un sanatoriu din Bucureşti. Aşa că muzeul din Parcul Copou conţine în cea mai mare parte lucruri despre el şi nu de-ale lui. Intrarea e dominată de o statuie de-a poetului, imensă, cred că are vreo 3 metri, realizată de artistul ieşean Dan Covătaru, la vreo doi ani după deschiderea muzeului. Mai găsiţi apoi multe tablouri de valoare, dar şi o secţiune dedicată inevitabilei Veronica Micle, cu fotografii originale şi alte lucruşoare de-ale ei. Menţiune specială: muzeul deţine toate manuscrisele poetului, dar în copie după originalele depuse de Titu Maiorescu la Academie în Bucureşti.

Chestie de culoare: Pe locul clădirii unde se află acum cele două muzee, până prin 1982-1983 se afla o cârciumă numită Rarăul. Era a Universităţii, îşi făceau veacul acolo profesori şi studenţi, dar era cam insalubră. Da, în mijlocul Parcului Copou.

Muzeul Teatrului Românesc

Muzeul Teatrului românesc e la etaj, se urcă din interiorul celui dedicat lui Eminescu. E ceva mai bogat. Muzeul s-a născut de fapt în 1976 şi până în 2008 s-a aflat într-o casă de-a tatălui lui Vasile Alecsandri, pe strada cu acelaşi nume, vizavi de actuala Casă a Muzeelor din zona Piaţa Unirii. A fost mutat în Parcul Copou, după ce casa a fost retrocedată unei firme de avocatură.

Nu e un spaţiu foarte adecvat unui muzeu cu asemenea pretenţii, sunt foarte multe piese ţinute într-un depozit, în aceeaşi clădire, din care se mai scot câte unele, când se fac expoziţii tematice.

Puţină istorie, mai întâi, că e foarte interesantă. Iaşul e primul loc din ţară în care s-a jucat teatru în limba română. Acum 207 ani, în 1816. E vorba de piesa Mirtil şi Hloe, tradusă din limba franceză de Gheorghe Asachi, jucată pe o scenă improvizată într-o casă aparţinând hatmanului Costache Ghica. În muzeu există şi un tablou care-o ilustrează. Oficial, Teatrul Naţional din Iaşi a fost înfiinţat în 1840, până atunci diverse trupe jucând prin case boiereşti. Prima clădire a fost inaugurată în 1846, se numea Teatrul cel Mare de la Copou. A ars din temelii în 1888, în timpul unei repetiţii de seară. La intrarea în actualul muzeu se află două statuete din metal, foarte frumoase de altfel, de la care a luat foc teatrul, fiind folosite pe-atunci ca torţe de iluminat. Doar ele au supravieţuit dezastrului. Actuala clădire a teatrului a fost construită mult mai târziu şi inaugurată în 1896.

Chiar dacă spaţiul e mic, în muzeu sunt destul de multe lucruri de văzut, majoritatea fiind piese originale care au aparţinut actorilor, regizorilor, oamenii de teatru de-a lungul timpului. Multe costume, mai ales.

Una dintre piesele care mi-au atras atenţia, vizita mea fiind destul de rapidă, a fost costumul original al personajului Coana Chiriţa, din seria de comedii scrise de Alecsandri, personaj jucat în 1930 de actorul Miluţă Gheorghiu. Dar sunt mai multe de văzut.

Mare parte din informaţiile de mai sus legate de cele două muzee din Parcul Copou, mi-au fost oferite de ghidul şi criticul literar Liviu Apetroaie.

 

Cri-cri-cri, toamnă gri

Părăsim celebrul parc, traversăm şi coborâm spre Universitate, trecem de ea şi la intersecţia cu Toma Cozma facem stânga, spre Lascăr Catargi, pentru a ajunge la Casa memorială George Topîrceanu. Ca să nimereşti, te poţi ajuta de Google maps, e pe strada Ralet. Durează vreo 15 minute, mers pe jos, din parcul cu teiul lui Eminescu.

„Casa memorială” e o exagerare. I s-ar potrivi mai bine „odaia memorială”, că e o chichineaţă care nici măcar nu i-a aparţinut lui Topîrceanu. A fost a lui Demostene Botez care s-a mutat la Bucureşti şi l-a lăsat pe Topîrceanu să stea în ea. Gratis. E compusă dintr-o cameră mică, un hol de unu pe doi şi o bucătărioară de cam doi pe doi. Era de fapt un soi de dependinţă la ditamai căsoiul de vizavi al familiei lui Demostene Botez, clădire distrusă se pare, sau grav avariată, de bombardamente şi dispărută între timp. Chichineaţa a rezistat şi găseşti în ea câteva dintre lucrurile lui Topîrceanu, dar şi de-ale lui Botez.

Topîrceanu ăsta a fost un tip extrem de inteligent, foarte apreciat de confraţi, Arghezi are numai cuvinte de laudă pentru el, prieten foarte apropiat cu Sadoveanu. Era comparat cu Eminescu. În cămăruţa aia găsiţi şi un calculator inventat de el în anii 30, împreună cu fizicianul Ştefan Procopiu, omul fiind de fapt un mic geniu, pasionat de foarte multe.

Foarte mic de statură, avea 1,62, purta numai încălţăminte cu toc. A fost iubitul neoficial al Otiliei Cazimir. A fost realmente îndrăgostit de Iaşi, dar şi iubit de ieşeni (el fiind bucureştean din naştere), la înmormântarea lui venind puhoi de lume, cum doar la Kogălniceanu au mai fost. E înhumat la Eternitatea.

Căsuţa e la doi paşi de Casa Ralet, o imensitate cât un palat, de vreo 800 mp, aparţinând unui demnitar şi om de cultură din sec 19, Dimitrie Ralet. Din păcate, azi e aproape o ruină, dar măcar prin dimensiuni şi ce-a reprezentat odată, e într-un contrast ţipător cu prea modestul adăpost în care şi-a dus zilele autorul Baladei unui greier mic.

„Muzeul Vasile Pogor – Casa Junimii”

De pe Ralet ne întoarcem pe Lascăr Catargi şi continuăm drumul în jos, spre Fundaţie, pentru a trece pe la bine-cunoscuta Casă Pogor, acum numită „Muzeul Vasile Pogor – Casa Junimii”.

O vizită la acest muzeu e şi o experienţă „imobiliară”. Vezi cum arăta şi pe interior o casă de mare boier, tipică secolului 19 moldovenesc. Construită pe la 1850 de către vornicul Vasile Pogor-tatăl, i se mai spunea şi „casa cu ferestre luminate”, fiind prima clădire luminată electric. Dar ea a devenit celebră mai mult pentru ce a găzduit în ea, fiind cel mai important martor al dezvoltării literaturii române de secol 19. Nu intru în multe detalii, vă veţi lămuri acolo, vă zic doar două lucruri, nu neapărat esenţiale, dar care v-ar putea stârni pofta de vizitat acest muzeu. Sobele de teracotă, vreo patru sau cinci sau şase, nu le-am numărat, extrem de frumoase şi un „joc” interactiv, nu ştiu să-i zic altfel, care te poartă prin atmosfera întrunirilor Societăţii Junimea, fondată în 1863, care scotea şi revista Convorbiri literare, fondată patru ani mai târziu. Practic e un dispozitiv digital care-ţi redă pe un ecran povestea, în stil anecdotic, a nouă obiecte simbol ale Societăţii. La asta mi-am petrecut cel mai mult timp acolo. O s-o faceţi şi voi, sunt sigur.

În curtea casei, undeva în dreapta cum intri, e un resturant, îi zice Creveţerie sau Taverna Racilor, n-am înţeles exact, şi e cu specific mediteranian. Mă rog, cam ca nuca-n perete, având în vedere istoria locului şi cam scumpuţ, dar, na eşti în Copou, nu în Bularga. Cândva, când eram eu student era o crâşmă ceva mai accesibilă şi puteai bea un pahar de vin şi în hrubele care duceau din local sub casa lui Pogor. Vremuri.

Casa Muzeelor

Părăsim Copoul şi ne îndreptăm spre Piaţa Unirii, unde, în spatele clădirii în care-şi jură însurăţeii iubire pe viaţă, numită şi Casa Căsătoriilor, se află Casa Muzeelor. Despre clădire: a fost construită în anul 1896 şi a avut iniţial proprietari evrei. A fost apoi cumpărată, în 1914, de Societatea „Viaţa românească”, condusă de Garabet Ibrăileanu şi Mihail Sadoveanu. Din 1934 până la venirea comuniştilor la putere, a fost sediul Jandarmeriei şi Poliţiei. Acum, clădirea, renovată de câţiva ani, găzduieşte cinci muzee, toate faine, interesante, instructive, emoţionante.

Fiind o perioadă sediul Poliţiei şi Jandarmeriei, sub zidurile căruia, în iunie 1941, au ucişi cu cruzime mii de evrei, unul dintre cele cinci e Muzeul Pogromului de la Iaşi. E la parter, aripa dreaptă, fiind şi primul pe care-l recomand de vizitat pentru a înţelege nenorocirea de-atunci, a reciti cu ochii de azi această filă neagră, ruşinoasă, din istoria oraşului.

Pe lângă mulţimea de imagini şi informaţii care te poartă pe firul evenimentelor de-atunci, veţi putea urmări la un moment dat şi mărturia „în hologramă” a unui supravieţuitor, Iancu Ţucărman. Veţi ieşi de-acolo un pic altfel. Poate mai buni.

Tot la parter e şi Muzeul Teatrului Evreiesc în România. Firesc, din moment ce Iaşul se laudă şi cu primul teatru de limbă idiş din lume, întemeiat de Avram Goldfaden, despre care veţi afla multe chiar în acest muzeu.

E compus din 11 săli mici care te trec prin toată istoria teatrului evreiesc de la noi, de la Iaşi la Bucureşti, cel din capitală funcţionând şi azi.

La primul etaj ai Muzeul Literaturii române. Eu am trecut destul de rapid prin toate, că am ajuns pe la patru după amiază şi riscam să fiu dat afară, aşa că voi fi foarte sumar, dar, sper, convingător. Am văzut în fugă ceasul de aur cu trei capace a lui Eminescu, cu fabuloasa sa istorie, de câte ori l-a amanetat, prin câte mâini a trecut după ce Eminescu a murit, tabachera, ceasul de buzunar şi ceaslovul lui Creangă, în fapt un catalog şcolar cu semnătura scriitorului, oglinga lui Caragiale.

Poţi vedea apoi imaginea iconică a lui Alecsandri, aia din manuale, dar în pictura originală.

Ai acolo şi o cameră despre boema ieşeană în viziunea artistului Ion Barbu, dar n-ai voie să ratezi nici încăperea dedicată lui Emil Brumaru. Nu spun mai mult, să nu stric din farmecul în care n-ai cum să te scufunzi decât întrând acolo.

La acelaşi etaj găseşti şi Muzeul Poeziei, un muzeu-concept după mintea şi spiritul aceluiaşi inconfundabil Ion Barbu. De neratat. Vă jur.

La fel şi Muzeul copilăriei în comunism, un etaj mai sus. Vă daţi seama şi după nume cam ce-i acolo. O grămadă de lucruri, unele puse în context, cum ar fi reproducerea unei săli de clasă de dinainte de 1989, care te transportă în vremurile alea nefericite, când erai fericit fără să ştii. Asta dacă eşti mai vechi. Sau afli mai multe despre părinţii şi bunicii tăi, dacă te-ai născut cu smartphonul la gât.

Vila Sonet

Traversăm bulevardul Independenţei, trecem prin faţa UMF-ului şi, undeva prin spatele lui, chiar vizavi de Bolta Rece, intrăm în Muzeul Mihai Codreanu, sau Vila Sonet, cum i se mai spune. Despre acest dandy ieşean, un sonetist de mare talentat, a scris o carte Viorel Ilişoi, cu titlul Necunoscutul Mihai Codreanu. Am citit-o. E frumoasă.

Am să reproduc aici un mic fragment în care Viorel Ilişoi descrie o vizită a sonetistului la bordel: „Când Muza ‒ peste tot el o scrie cu majusculă ‒ nu-l primea în iatacul ei de marmură şi catifea, când nici marile frumuseţi ale Iaşului nu se aflau în câmpul lui gravitaţional, sau măcar cele ceva mai mici, domnul Codreanu îşi conducea trupeasca parte, deschizându-i calea solemn, cu bastonul, spre casa de toleranţă de pe strada Gându. O casă cu femei pierdute, pe care el le găsea. Dădea atacul ca un uliu în colivia cu păsărele. Nu era un lucru pe care să-l facă pe furiş, dar nici nu zăngănea cu bastonul prin zăbrele, ca să ştie tot oraşul. Alte vremuri, alte moravuri! Odată, când să plece de la locul plăcutelor fapte, s-a trezit că nu mai avea nici hainele, nici ceasul, nici bastonul! I le furase cineva, ieşind cu mârşăvie de sub patul curtezanei”.

Bastonul de care vorbeşte Ilişoi, e un baston de Toledo, din ăla care ascunde o sabie cu celebrul oţel de Toledo, primită pe filieră masonă şi pe care o puteţi vedea în muzeu, dar trebuie să v-o arate doamna ghid, care muzeu e casa în care a locuit, construită de el pe un teren oferit de primărie în 1934. De altfel, muzeul păstrează aproape intact interiorul locuinţei, aşa cum arăta în timpul vieţii poetului, prieten cu Mihail Sadoveanu, George Topîrceanu, Otilia Cazimir, Ionel şi Păstorel Teodoreanu, Garabet Ibrăileanu, George Lesnea şi alţii. Apropo de prietenia cu Sadoveanu, se zice că după ce şi-a construit Codreanu vila, marele scriitor zi „Ceahlăul literaturii române”, s-a supărat că i-a luat faţa, el locuind într-o casă fix în spatele celei ridicate de sonetist, şi-a strâns catrafusele şi s-a mutat în cea care acum e muzeu şi despre care am scris la început. Dar de la Codreanu a învăţat să joace şah, tabla cu piese e în casă, o puteţi vedea dacă îi treceţi pragul.

Mihai Codreanu a fost profesor şi rector al Conservatorului, director al Teatrului Naţional din Iaşi, mason, decorat cu Ordinul Naţional al Legiunii de Onoare din Franţa, oferit pentru traducerea piesei de teatru Cyrano de Bergerac de Edmond Rostand. Şi încă ceva, sonetistul a fost aproape orb încă din tinereţe.

Vila Sonet e de văzut măcar pentru senzaţia că ai intrat în casa unui om în viaţă, care te-aştepţi să-ţi apară în faţă pe după vreo draperie, şi nu a oricărui om, ci a unei mari personalităţi a Iaşului şi nu în orice casă, ci în una în care n-ai cum să nu-ţi doreşti să trăieşti tu. E o experienţă rară.

Fotografiile sunt luate de pe site-ul Muzeului Naţional al Literaturii Române Iaşi, pentru că telefonul meu nu a mai vrut să le facă. La fel ca cele de la Muzeul Otilia Cazimir şi Muzeul Dosoftei. Celelalte sunt făcute de mine, cu o zi înainte.

 

Casa Otiliei Cazimir

 

De la Mihai Codreanu am coborât pe bulevardul Independenţei şi am luat-o sper Elena Doamna, de-acolo spre Bucşinescu şi chiar înainte de intesecţie am făcut la stânga spre Otilia Cazimir. La ea acasă. Care casă concurează cu a lui George Topărceanu, iubitul ei, pentru titlul de cel mai mic muzeu din Iaşi, din ţară şi probabil din lume. Pare totuşi cu câţiva metri pătraţi mai mare decât a iubitului. Casa e pe strada care-i poartă numele, aia care se termină cu Poliţia municipală şi dă în hidoasa clădire a SRI.

Casa-muzeu a Otiliei e frumuşică, micuţă şi probabil cochetă la vremea ei, mi-am imaginat-o pe Alba ca Zăpada în ea, nu ştiu de ce, retrasă în spatele une curţi pline de pomi şi verdeaţă. Are cu siguranţă ceva din idilirismul operei acestei celebre poete pentru copiii de toate vârstele.

Şi aici simt nevoia să citez, de data asta din ce-a zis chiar poeta, despre cum a ajuns să fie cunoscută ca Otilia Cazimir şi nu ca Alexandrina Gavrilescu, cum scrie în certificatul de naştere: „Povestea mea ar trebui să înceapă, aşa cum încep toate poveştile, cu «a fost odată». A fost odată, demult, o fată tare prostuţă. Făcea poezii, dar se sfia să-şi mărturisească păcatul. (…) Dar într-o zi, fata şi-a luat inima în dinţi şi, sărind dincolo de cal, a trimis la o revistă care nu era de nasul ei, la «Viaţa românească», o poezioară iscălită cu trei steluţe. Era, bineînţeles, o poezie de dragoste… Înduioşaţi, probabil, de naivitatea şcolăriţei anonime, directorul revistei, domnul Ibrăileanu, împreună cu cel mai mare povestitor al timpurilor noastre, Mihail Sadoveanu, au găsit cu cale să-i dea un nume. Cel dintâi mi-a zis «Cazimir», celălalt, «Otilia».”

Eu zic să mergeţi să-i vedeţi şi căsuţa. Are ceva de poveste în ea, de „a fost odată ca niciodată”.

Muzeul Dosoftei

După Otilia l-am călcat pe Dosoftei. Denumirea exactă e Muzeul „Sf. Ierarh Dosoftei Mitropolitul”, de pe Anastasie Panu, clădirea aia veche, din piatră, frumoasă ca un mic templu roman combinat cu o bisericuţă bizantină. Asta zic eu, care nu mă pricep, istoricii zic că ar fi fost una dintre dughenile din mahalaua negustorească a Sfintei Vineri, singura rămasă în picioare, iar ca stil „se apropie de dughenile existente şi astăzi în cartierele cu specific turcesc din Istanbul”. Dar mie mi se pare foarte frumoasă, oricum. I se mai spune şi Casa cu arcade.

La origine, clădirea era inclusă în zidul de incintă a Bisericii „Sf. Neculai Domnesc”, construită de Ştefan cel Mare în perioada 1491-1492. A funcţionat o vreme ca tipografie, cu o tiparniţă adusă de mitropolitul Dosoftei, în sec 17, a doua din Moldova după cea de la Trei Ierarhi.

Muzeul, înfiinţat în 1970, e specializat pe literatură veche. Foarte veche. Sunt acolo cărţi, originale sau copii vechi şi ele, din Pateric (manuscris slavon din 1350-1380), un Liturghier tipărit de Macarie (1508, considerat prima tipăritură de pe teritoriul românesc), un Apostol copiat de popa Bratu din Braşov (1559-1560), un Molitvelnic tipărit de Dimitrie Liubavici, un Triod tipărit de Coresi (1578), Psaltirea slavonă tipărită de Coresi, Cartea românească de invăţătură sau Cazanie (scrisă de mitropolitul Varlaam Moţoc în 1643, considerată prima tipăritură în limba română din Moldova), Psaltirea în versuri (tipărită de mitropolitul Dosoftei în 1673) şi o Evanghelie din 1682, ce a aparţinut tot mitropolitului, Biblia de la Bucureşti (tipărită de Şerban Cantacuzino în 1688), un Hronograf care a aparţinut lui Mihai Eminescu, precum şi cele mai vechi copii ale letopiseţelor lui Grigore Ureche şi Miron Costin.

Dar n-o să vă plictisec cu prea multe detalii, o să-i las plăcerea asta ghidului. Glumesc, domnul de acolo, muzeograful şi poetul Valentin Talpalaru, un cunoscut realizator de emisiuni la radio Iaşi, o să vă povestească cu har despre toate de acolo, cum mi-a povestit şi mie.

Încă ceva şi gata. Interiorul e, cum să zic eu, ca de poveste medievală, gothic style, cu călugări asceţi şi domniţe ţinute sub zăvor de nobili satrapi. Uiţi, că la câţiva metri, după zidurile groase, te aşteaptă secolul 21, cu Palasul şi molurile lui.