Teatrul online

Spectacolul online e năucitor prin avalanşa de imagine şi efecte ce însoţesc momentele de storytelling sau pe cele coregrafice. Spre final, există momente de film, clarificându-se conceptul, ideile, dar diseminându-se esteticile. Tot atunci, e concentrată întreaga problematizare cu privire la artă şi corporalitate. Evident, în primă fază componenta teatrală, inclusiv importanţa acordată replicii, e atenuată, în favoarea imaginii şi a efectelor artistice (contre-jour cu lumina naturală în dreptul ferestrei şi storytelling, efect de negativ foto, diverse alte efecte foto-video şi coregrafie, imagini introduse în filmări, sinestezii create cu ajutorul imaginii video, (canapeaua, respectiv proiecţia cu pădurea, dar şi a sunetului trimiţând spre simţul olfactiv, adică sunetul de ardere etc.), pentru ca pe parcurs să se accentueze.

După cum am zis, firul narativ nu se construieşte sistematic, linear, succesiv, ci în reprize, cu intermitenţe, accentul comutându-se dinspre imagine spre replică. Într-un final, avem scenariul complet: protagonista a suferit un accident, alunecând în piscina fără apă. Aşa-zişii prieteni şi concurenţi, aspiranţi la glorie artistică, îi fotografiază corpul în etape, din momentul dezintegrării sale şi până în cel al ieşirii din comă a protagonistei. Odată ce-şi revine, ajungând în posesia fotografiilor, aceasta îşi negociază singură preţul expunerii propriei corporalităţi ca artă. Încercând să o transforme în opera lor de artă, prin intermediul fotografiilor pe care i le-au făcut, rivalii acesteia ajung într-un final la concluzia că ea însăşi este opera şi că e suverană. Toate acestea ar fi putut face obiectul unui spectacol brut, însă în actualul lucrurile nu sunt decât sugerate, simulate, mijlocite cu ajutorul imaginilor-umbrelă şi al simbolurilor. Alegoriile imagistice domină replicile, de aceea povestea e completă abia spre final.

Mixtura estetică şi de mijloace regizoral-tehnice (burlesc, grotesc, antirealism filmic) conduc la următorul paradox: latura video din teatru ar putea servi ca proiecţie, anumite secvenţe teatrale filmate ar putea fi reproduse scenic. Când ne referim la teatru online, avem pe de o parte aspectul teatral, iar pe de altă parte pe cel audiovideo. În legătură cu primul aspect, contează mai puţin textul şi frapează imaginea în asociere cu sunetul, de asemenea nu se pun cine ştie ce probleme în ceea ce priveşte distribuţia, cu toate că actorii sunt foarte buni profesional, nu ies în evidenţă elemente de casting, ci mai mult de mişcare, dans, iar în legătură cu cel de-al doilea, interesează calitatea şi diversitatea efectelor video sau cât de sugestive sunt imaginile.

Încă se poate vorbi de caracterul filmic al spectacolului online, în acest spectacol online, la care fac referire, putând fi identificate mai multe stiluri regizoral filmice şi diverse metode de care se face uz şi-n cazul teatrului de scenă având un pronunţat caracter filmic, dincolo de multimedia (un exemplu ar putea fi efectul de stop-cadru). De aceea, regizorii cu înclinaţie spre teatrul cinematografic sau care reuşesc să facă echipă bună cu scenografi valoroşi şi ca video-artişti sau cu muzicieni redutabili, ca-n cazul de faţă, au un ascendent puternic faţă de alţii atunci când abordează teatralitatea din această perspectivă. Tot în cazul de faţă, se plusează enorm pe visuals, imaginile au un ritm ameţitor, iar efectele modifică în permanenţă imaginea video de primă instanţă, parcă pentru a încerca să se sondeze limitele, condiţiile de posibilitate ale acestui tip de teatru, care e la început.

Teatrul online este în prezent doar un experiment şi nu s-au stabilit regulile clare ale acestui tip de teatru. De-abia au început să apară proiecte de teatru online, cum e şi acesta, din ce în ce mai curajoase. Iniţial, actorii s-au filmat, teatrele fiind închise, din nevoia de a „juca”, mai apoi au fost difuzate spectacole de teatru în regim livestream în toată lumea şi peste tot în ţară sau mici proiecte recitative cu actorii sau bazare pe improvizaţie, iar mai apoi au început să apară spectacole create special pentru mediul de distribuire online, dintre care cele mai notabile sunt, cel puţin până în prezent, cele create la Cluj.

Deocamdată, putem şti cu certitudine ceea ce nu e, mai mult decât ceea ce e teatrul online, ceea ce înseamnă că aşteptăm tot mai multe asemenea proiecte înainte de a ne hazarda în a-l defini ca gen teatral. Teatrul online nu e nicidecum teatru filmat şi ulterior vizionat, apoi ar trebui să se delimiteze cumva de teatrul filmic, cinematografic sau de cel care supraevaluează multimedia, proiecţiile video, sunetul, light designul, video designul, proiecţiile de tip mapping etc., în defavoarea gesticii filigranate, a mimicii exagerate şi a altor elemente care ţin de expresivitatea scenică (despre care toată lumea ştie că nu-i totuna cu telegenia sau talentul actoricesc într-un video, dacă nu film). Dar cum s-ar putea realiza această delimitare? Atâta timp cât se valorifică în special teatralul audiovideo sau se forţează limitele acestuia, mi-e greu să mă pronunţ.

(Pool [No Water] de Mark Ravenhill, un proiect de Radu Nica, Andu Dumitrescu, Vlaicu Golcea, cu András Buzási, Andrea Kali, Csaba Marosán, Kinga Ötvös, Csilla Varga, Teatrul Maghiar de Stat Cluj, premiera: 10 iunie 2020, spectacol vizionat pe platforma eventim.ro)

Dana Ţabrea este profesor, doctor în filosofie şi critic de teatru (membru AICT)