Anii 50 priviţi din lojă

În dialogul său cu Daniel Cristea-Enache, intitulat promiţător Ce a fost. Cum a fost (fără semne de întrebare), Paul Cornea pare a-şi impune tocmai o clauză a maximei sincerităţi: acceptând lucid şi cu o linişte aparent rece, dar care se trădează prin autoironie, faptul că se află aproape de capătul drumului, istoricul literar simte că e momentul pentru a reconstitui rătăcirea ideologică, naivitatea, crezul înşelat care i-a marcat tinereţea.

Ar fi necuvenit să judecăm acum, după ce comunismul şi-a demonstrat falimentul şi după ce oroarea sa a fost documentată în mod sistematic, opţiunile, cedările unui tânăr activist, luat de valul revoluţionar, căruia i-a luat destul să se dumirească în legătură cu divorţul dintre realitate şi promisiunile propagandistice. Sunt însă câteva momente delicate, extrem de dificil de înţeles în plenitudinea lor, dar, probabil, şi mai dificil de povestit. Întrebarea principală, pe care nu are rost să o ocolim, se declanşează de la sine: cum se vedeau lucrurile în anii 50 de la vârful puterii, când puşcăriile gemeau de deţinuţi politici, când Securitatea devenise deja o instituţie de temut, de opresiune? E un punct nodal al acestei confesiuni. Iniţial, Paul Cornea tinde să-l taie apelând la credinţa în utopie, care orbeşte, nu înainte de a adăuga ceea ce va tot repeta după rememorarea fiecărei etape a carierei sale politice: că s-a străduit, de fiecare dată, să facă tot binele posibil, tot binele admis, fără să realizeze că slujea răul. „Cauza căreia îi dedicam toate eforturile era perversă şi corupătoare, dă el verdictul acum. Gândeam că servesc o revoluţie izbăvitoare şi, de fapt, serveam stalinismul, varianta cea mai ticăloasă şi mai retrogradă a comunismului.” Curm citatul, pentru că el nu ţine de viziunea de atunci, ci de cea de acum. Or, dilema mea firească vizează deceniul al şaselea, contemplat de sus, de la lojă, din protipendada comunistă. Sigur, tânărul de atunci, lipsit de experienţă, avea impresia că toate marile reforme (naţionalizarea, reforma monetară, colectivizarea, electrificarea) se înnodau şi desăvârşeau procesul de modernizare iniţiat timid de paşoptişti. E nevoie de o mare doză de încredere, de naivitate şi, poate, de stăpânire de sine ca să traduci tot ce se întâmpla în acei ani în acest mod extrem de optimist. Ai impresia că România despre care vorbeşte autorul este cea din gazetele vremii, care raportau cu aplomb marile realizări ale regimului, glosând pe marginea entuziasmului popular care rezulta, obligatoriu, de aici.

Doar că exista şi cealaltă faţă a realităţii, cea hâdă. Existau duşmanii de clasă, uzurpatorii, sabotorii, foştii exploatatori, existau intelectualii diversionişti. Şi, cum aceştia erau foarte numeroşi, revoluţia se cerea permanent apărată. Sigur, admite acum memorialistul, „aceste măsuri lezau totuşi burghezia”, ba chiar „o determinau să se împotrivească, uneori prin acţiuni insidioase de blocare ori stânjenire a cursului în care se îndreptau lucrurile, ceea ce avea drept efect aruncarea a mii de oameni în temniţă, era, desigur, regretabil, dar până la urmă – îmi ziceam -, de neocolit.” Cui îi aparţin aceste comentarii: lui Paul Cornea cel de acum sau ele traduc perspectiva activistului de atunci? Un indicator („îmi ziceam”) mă îndeamnă să cred că celui de atunci. Pentru că a accepta că întemniţarea zecilor de mii de oameni care nu se făceau vinovaţi decât pentru că îşi apărau proprietatea sau dreptul la proprietate sau pentru că aveau alte idei politice decât cele oficiale este legitimă, mi se pare o mostră de cinism pe care doar credinţa oarbă, lipsită de luciditate o poate explica. Se intră în logica oribilă a „victimelor colaterale”; sigur, au fost închişi zeci de mii de români, dintre care mulţi au fost torturaţi cu sălbăticie şi ucişi meticulos, ceea ce este… „regretabil”; regretabil, dar inevitabil („de neocolit”). Pentru că, adaugă memorialistul, „în definitiv, repetam şi eu, ca atâţia alţii, adevărul cinic, că «nu se poate face omletă fără a sparge ouă»”. Teoretic, acceptarea acestui groaznic punct de vedere o fi posibilă; practic însă, cum o fi să ştii că iei parte la edificarea unui regim care ucide sistematic, aplicat, mii de oameni? E o întrebare frontală, extrem de dură, la care Paul Cornea nu are de ce să caute răspuns. Pentru că, ne asigură el, deşi admitea „cu mare uşurinţă” această explicaţie a „pagubelor colaterale”, ignora dimensiunile reale ale ororii: „Aşa cum – am mai spus-o – în timpul războiului nu aflasem de lagărele de exterminare naziste, la fel n-au ajuns la mine, la începutul anilor 50, decât informaţii anemice ori irelevante despre ororile săvârşite în închisorile noastre ori la Canal”. Nu sunt suspicios, dimpotrivă: tind să îi acord încredere reputatului istoric literar. Dar firul logic nu mă lasă să-mi înghit o altă întrebare: era posibil, la începutul „obsedantului deceniu”, omisiunea fricii generalizate; era posibil să nu faci legătura între zecile, sutele de persoane care se aflau în anturajul oricui, care dispăruseră în puşcării? Dintre acestea, multe erau figuri publice, scriitori, artişti, oameni politici de notorietate… Puse cap la cap, nu alcătuiau toate acestea „accidente” o imagine terifiantă? Întreb, mă întreb, fără să cutez să dau un răspuns şi, mai ales, fără ca dilema mea să aibă ceva insinuant.

Oricum, explicaţia e valabilă, după cum precizează chiar Paul Cornea, pentru începutul anilor 50, când oamenii, probabil şi cei aflaţi nu doar în graţiile, ci la vârful ierarhiei comuniste, nu se dumiriseră încă unde duce revoluţia, care este preţul real. Deşi era greu să nu fi aflat că Argetoianu, Iuliu Maniu, Gheorghe Brătianu muriseră în puşcării. Fie, aceştia erau duşmanii politici ai regimului, moartea lor putea părea justificată (ba chiar „necesară”, aşa cum şi rapida împuşcare a cuplului Ceauşescu li s-a putut părea unora acceptabilă). Dar mai târziu, când, odată cu al doilea val de arestări de după revolta din Ungaria, lucrurile erau limpezi pentru oricine dorea să le vadă? Mai era atunci posibilă ignoranţa? Te puteai preface că nu ştii unde se află Vasile Voiculescu, Noica, Vladimir Streinu, Dinu Pillat? Desigur că nu. Dar după demascarea ororilor girate de Stalin, odată cu preluarea conducerii de către Hruşciov? Nu îşi arăta comunismul chipul evident hidos? Paul Cornea evită subiectul, dar precizează prompt că a avut „norocul” (dacă e un noroc acesta) să nu fie pus „în faţa unor alegeri personale care să comporte, în numele idealului, inumanităţi şi abjecţii”. E adevărat, nici o decizie a sa nu a lezat direct viaţa cuiva. Dacă ar fi ajuns în această fundătură, ar fi făcut, bineînţeles, pasul înapoi. Aşa, nu l-a făcut sau l-a făcut târziu, când marele rău deja se consumase. Şi se consumase, de ce să ocolim realitatea, sub privirea, tulbure, ameţită, înspăimântată ori, după caz, cinică, a celor care slujeau puterea. Aceeaşi putere criminală care ucisese mii de oameni în numele „reeducării”.

Deja utopia începe să scârţâie, deşi elanul revoluţionar lasă locul unui compromis tacit. Nu am nici o îndoială că verdictul meu porneşte şi de la o simplificare inevitabilă a lucrurilor, dar suntem obligaţi să scurmăm în zaţul sulfuros al unei realităţi terifiante, dacă vrem să o înţelegem. Că o vom înţelege – nu e sigur, dar sigur e că avem datoria să încercăm.