Arhitectură şi joc

Între artele contemporane arhitectura şi muzica sunt încă pline de consistenţă, de substanţă sensibilă, de atractivitate. Muzica întrucât umple spaţiul de viaţă cu sonorităţi ce ne captează gândurile, afectivitatea, arhitectura întrucât e însăşi spaţiul de viaţă. Arta spaţiului a parcurs un drum de la necesitate la expresivitate ce oferă astăzi libertate de creaţie maximă. Condiţia minimală şi existenţială e să dorim ca ea să povestească, să articuleze spaţiul, formele, texturile, culorile într-un text evocator, vizionar. Teoretic, diversitatea materialelor de construcţii şi tehnologiilor actuale, susţinute de creativitate în definirea unui concept, dar şi de resursele economice necesare, oferă arhitecturii posibilitatea exprimării celor mai rafinate idei plastice, a celor mai inefabile structuri spaţiale. Cum s-a ajuns la această libertate? Întrucât ea, libertatea ne poate pendula între bun şi prost, între sublim şi grotesc, e necesar să punctăm paşii unei deveniri pentru a înţelege ce ne poate oferi această artă şi, mai ales, pentru a încerca, împreună, să stăvilim invazia urâtului prin intermediul construcţiilor.

Când a apărut arhitectura? Arheologia, istoria ne spun că o dată cu primele adăposturi efemere sau stabile. Mie îmi place să cred că arhitectura s-a născut în acelaşi timp cu apariţia pe scena lumii a primei fiinţe verticale, acea fiinţă capabilă să valorizeze spaţiul cu axe verticale şi orizontale, axe principale şi secundare într-o compoziţie cu semnificaţie. În paranteză fie spus, deşi de sute de ani, mii de specialişti caută veriga sigură prin care o fiinţă fără orizont, adică cu patru picioare, ajunge una cu orizont, ea nu este încă identificată.

Paradoxal, primele case (adăposturi, colibe, corturi) au apărut din nevoia de protecţie fizică, dar şi spirituală. Prin urmare, ele sunt încărcate cultural cu o serie de gesturi şi semne simbolice ce le transformă într-un univers. Începuturile arhitecturii se caracterizează prin procesul fundamental de adecvare a formelor la o lume culturală relativ stabilă şi bine definită. Dintre toate culturile ciclice ale lumii am să aleg exemplul casei tradiţionale româneşti. Ea încă povesteşte mult, deşi a rămas săraca doar obiect de muzeu. În Maramureş, meşterul dimensiona toate componentele casei folosind ca modul înălţimea gospodinei! Cele două odăi erau destinate una, împreună cu tinda, vieţii cotidiene, cealaltă pentru oaspeţi, tezaurului cultural şi sacru al familiei. Prispa e reverenţa casei către sfântul soare, către partea bună a lumii, în timp ce în partea cealaltă acoperişul coboară aproape de pământ pentru protecţie inclusiv împotriva spiritelor rele. Nu e locul aici să intrăm în amănunte. Sunt o mulţime de elemente a căror simbolistică se înscrie într-un univers cultural precis. Unii spun că această casă cu stâlpi de lemn ar sta la originea templului grec. E adevărat că modul de îmbinare al elementelor structurale de piatră ale templului sunt transfigurări ale structurii de lemn. Templul grec preia şi ideia antropomorfică a proporţiilor. Ordinul doricare proporţii bărbăteşti, cel ionic femeieşti, iar cel corinticare proporţii feciorelnice. Vedem în aceste două exemple, unul cult, celălalt vernacular, cât de serioasă, de profundă era arhitectura! Ea ne propunea o imagine înscrisă într-un univers cultural lizibil pentru toţi utilizatorii ei. Acest mod de a gândi nu a dispărut decât târziu de tot, în zilele noastre!

Aceste căutări antice ale esenţei, al simplităţii gândului cultural au culminat cu arhitectura creştină a Evului Mediu, în cele două viziuni diferite ale ei, gotică şi bizantină, ambele proiectând o imagine a lumii cereşti în lumea pământească. După atingerea acestui vârf, arhitectura a început să împrumute din regulile jocurilor colective. Poveştile în piatră scrise în trecut au devenit forme destinate jocului spaţial. Arhitectura capătă stiluri impuse de persoane sau grupuri de persoane, într-o succesiune rapidă, cât timp persoanele respective aveau puterea, voinţa şi putinţa de a impune. Nu întâmplător perioada cea mai semnificativă în evoluţia stilurilor arhitecturale corespunde cu perioada de maximă putere politică şi economică a Franţei! Această putere a făcut posibilă etalarea decorurilor încărcate şi preţioase. O astfel de arhitectură îşi puteau permite un număr restrâns, chiar foarte restrâns de cetăţeni ai unei ţări. O asemenea ispită decorativă începe să fie vizibilă şi în societatea noastră de astăzi, pentru persoanele care au început deja să prindă un cheag economic consistent.

Acest mod de a vedea lumea cade îndesuetudine,în modernism, când se pare arhitectura a devenit din nou serioasă, punându-şi probleme esenţiale, de natură socială şi ergonomică. O casă trebuie să fie ieftină,sănătoasă, luminoasă, frumoasă, simplă, accesibilă unei majorităţi cât mai cuprinzătoare a cetăţenilor. Împinsă de aceste principii, ea a mers spre tehnologizare şi standardizare sfârşind prin a plictisi. Aşa încât oamenii au simţit iarăşi nevoia să se joace cu formele, aducându-le din trecut, interpretându-le,însoţindu-leîn aranjamente noi. Numai că acum numărul acelora cu putinţa sau cu dorinţa de a-şi face o casă proprie e mult mai mare, mult mai diferenţiat economic şi mult mai diversificat cultural. Această multiplicare socio-economică, împreună cu mulţimea de materiale şi tehnologii de construcţii, împreună cu tezaurul de forme arhitecturale dezvoltat în cele câteva mii de ani de civilizaţie sunt la dispoziţia arhitectului pentru a configura, serios sau în joacă, poezii spaţiale, arhitecturi personalizate. Ca poezia să se întâmple sunt necesare două condiţii. Arhitectul să-şi trăiască creativ viziunile, iar beneficiarul lor să şi le dorească. Trebuie să spun că în lumea noastră ieşeană suntem departe de acest mod esenţial de a trăi. N-ar trebui să-l redescoperim pentru a ne bucura de el ?