Bacovia şi conul său de umbră

Mulţi dintre exegeţi liricii bacoviene au afirmat, şi pe bună dreptate, că biografia lui Bacovia nu se remarcă prin nimic deosebit. Ea e lipsită de relief, consumându-se într-un spaţiu închis, în care predomină cenuşiul. În acest sens, viaţa intimă a autorului Plumb-ului e greu de radiografiat chiar şi pentru experţi sau psihanalişti. Distinsul critic literar băcăuan Constantin Călin, care şi-a dedicat o mare parte a existenţei studierii vieţii lui Bacovia, exclamă pe ton dezamăgit: „Ce «exemplu» poţi să scoţi din viaţa lui Bacovia, căci a fost repetent, bea, lipsea de la serviciu, se îmbolnăvea cam des şi părea, uneori, «decrepit în ultimul hal».” Bacovia e un personaj caricatural, desprins parcă din filmele mute. Viaţa lui Bacovia nu trebuie neapărat să fie privită ca un exemplu de exerciţiu critic pentru a scoate din ea o mare biografie. Marile biografii sau destine pot fi şi mărunte. Privită la suprafaţă viaţa lui Bacovia pare lipsită de elementul vital. Motivaţia dezinteresului său pentru viaţa cotidiană nu trebuie căutată numai în firea sa inhibată, dar şi în modelele literare pe care şi le-a însuşit. „Revenind la temele şi fantasmele poetului, – atrăgea atenţia Eugen Simion – (obsesia derizoriului şi a macabrului, teroarea de universurile lichide, sensibilitatea la semnele funerarului din existenţă) se pune firesc întrebarea, cât este sensibilitatea reală şi cât poză literară. Răspunsul nu poate fi decât unul singur: lirismul lui Bacovia este o împletire ingenioasă de poză şi trăire sfâşietoare, de secreţie, cum spune Lovinescu, a unui spirit bolnav de tristeţile şi melancolia lumii.” „Cine a imitat şi pe cine?” se întreabă Simion. ”E greu de spus. Mistificarea literară este atât de bine asimilată – concluzionează criticul – încât nu se simte în poem ce este expresia a existenţialului şi ce reprezintă clişee luate de la decadenţii francezi. E un ser care odată intrat în sânge nu mai poate fi identificat.” Subtilă şi pertinentă observaţie. Pornind de aici, putem deduce că în intimitatea sa Bacovia s-a visat a fi un Poe, un Baudelaire, un Verlaine sau măcar, după cum mărturiseşte într-una din poeziile sale, un Rollinat al poeziei române.  Nu a fost să fie. Lui George Bacovia i-a fost menit să devină George Bacovia şi nimic mai mult. Edgar Alain Poe, fiind orfan, a cunoscut mizeria cruntă. Viaţa lui s-a consumat în abuzuri de opiu şi alcool. Moartea soţiei sale Virginia l-a împins pe marginea prăpastiei existenţiale, spre degradare fizică şi spirituală. Poe îşi găseşte sfârşitul pe patul unui spital, după ce fusese găsit zăcând inconştient pe trotuar într-o stare de confuzie mintală. Ş astăzi, adevărata cauză a morţii lui Poe rămâne necunoscută. În ciuda abuzului de alcool, Bacovia moare acasă, vegheat de soţia sa, Agatha, la o vârstă destul de înaintată. Băutura sa obişnuită e vinul, şi nu alcoolurile tari. De Baudelaire îl apropie, cumva, frustrările acumulate în copilărie. Tinereţea îi desparte. Charles Baudelaire sfidează societatea prin boema sa. Baudelaire e un dandy. Bacovia, un tânăr cu o conformaţie atrofică, tăcut şi retras, care „răspundea la întrebări doar dacă era întrebat”, şi atunci monosilabic, părând că vorbeşte cu sine însuşi sau cu vântul. Bacovia e inhibat – după cum spune criticul Laurenţiu Ulici – de propria-i înfăţişare. Deseori, încearcă să sfideze publicul (de obicei, într-un cerc intim), făcând despre el afirmaţii ce şochează asistenţa: „Bacovia – spunea el – nu poate fi un poet mare, pentru că a fost labagiu". Astfel de ieşiri, după cum afirmă Constantin Călin, erau destul de dese. Ele erau urmate de perioade lungi de claustrare. După căsătoria cu Agatha ele au fost stopate. Ca şi Poe, Baudelaire a murit destul de tânăr, din pricina abuzurilor de tot felul, la 46 de ani. Bacovia, la 76 de ani. Prin urmare, din punct de vedere biografic, prea puţine lucruri îl apropie pe poetul Plumb-ului de Poe, şi de Baudelaire, şi de alţi simbolişti. Originea operei sale ar trebui însă căutată, după cum sugerează Eugen Simion, nu numai în opera, ci şi în biografia acestor autori, pe care Bacovia, conştient sau nu, a vrut să-i imite. Influenţele sunt evidente. Dar prin decantarea obsesivă a versurilor înaintaşilor săi şi a propriilor stări depresive, induse de acestea, Bacovia a ajuns la o viziune proprie asupra existenţei. Privit la început ca simbolist (dacă nu chiar ca un imitator al simbolismului francez, ca un poet minor, în orice caz), odată cu trecerea timpului s-a constatat că opera sa poetică poate fi circumscrisă la fel de bine simbolismului, ca şi expresionismului (s-a făcut deseori referiri la Georg Trakl), existenţialismului, dar şi curentelor avangardiste. Având un astfel de temperament, cu ieşiri publice aberante, şi o biografie ştearsă, nu e de mirare că George Bacovia nu a avut în epocă o receptare pe măsura operei. Abia la câţiva ani de la dispariţia sa, Ion Caraion, Nichita Stănescu, Ileana Mălăncioiu, Adrian Păunescu, Cezar Ivănescu, iar ceva mai târziu Virgil Mazilescu au descoperit adevăratele valenţe ale poeziei bacoviene şi l-au pus pe soclu alături de Blaga, Tudor Arghezi şi Ion Barbu. Iar generaţiile care s-au succedat în timp, optzeciştii, inclusiv douămiiştii, au dus munca mai departe. Astfel că astăzi steaua lui Bacovia străluceşte mai mult ca oricând.

…Legat de consideraţii biografice, tind să cred că adevărata biografie a autorului e cea interioară. În care se macină frustrările, eşecurile şi, desigur, visele de mărire. Privită în acest punct de vedere, biografia sa e compatibilă cu opera. Bacovia e omul din carapace al lui Cehov. El îşi este suficient sieşi. Spre deosebire de personajul cehovian, el nu e un pedant, ci doar un visător notoriu. Galoşii lui rămân pe hol pe vreme de ploaie sau de moină, şi în picioare pe caniculă. Ca personaj, el e pe cât de grav, pe atât de ridicol. Comportamentul său e al unui somnambul sau al unui om scăpat din ospiciu. Bacovia poate fi privit şi ca un personaj dostoievskian.  Dostoievskianismul bacovian se manifestă la nivelul gesturilor. Regăsim în el pe un Raskolnikov imaginar, retras în cămăruţa sa, derulând la nesfârşit scena oribilei crime închipuite, pe Marmeladov, dar şi pe prinţul Mîşkin, căzut în genunchi în faţa cadavrului aflat deja în descompunere al Nastasiei Filipovna imaginare, care zace acoperită de flori pe patul lui Rogojin. Bacovia e un Raskolinicov şi un prinţ Mîşkin în miniatură. Dar nu numai Bacovia, ci şi siluetele personajelor sale feminine, trecute prin filtrul simbolismului, dar şi al impresionismului francez (Degas, de pildă) posedă câte ceva din caracteristicile personajelor dostoievskiene, trasate în cărbune. De asemenea, ca grafică ea are puncte comune cu Strigătul lui Edward Munch, dar şi cu pictura lui Chagall, populată de logodnici bizari ce levitează deasupra Parisului. După cum are puncte comune cu cubismul şi abstracţionsimul, reducând decorul, dar şi stările psihice la câteva puncte şi linii trase într-un spaţiu amplificat ca dimensiune a singurătăţii, golit de substanţă şi de sens.

Referitor la mutaţiile percepţiei critice asupra perspectivei prin care e percepută astăzi opera, dar şi biografia bacoviană, Nicolae Manolescu scria într-un articol: „Dintre poeţii români, Bacovia e singurul care s-a coborât în Infern. Vedeniile aduse la suprafaţă sunt, la lumina zilei, stranii şi tulburătoare, ca imaginile de la panoramă. Ca prin nişte ocheane triste, poetul vede corpuri de ceară cu priviri hâde şi triste şi ciudate păpuşi ce scot oftaturi mecanice. Cântarea lui e obsesivă, monotonă, dar uneori auzim adevărate strigăte de teroare. Omul care s-a coborât în Infern şi căruia întunericul i-a ars ochii, nu poate fi un disperat oarecare. Vocea se umple de un plâns sfâşietor, ce urcă din străfundul fiinţei şi încearcă să se articuleze. Copacii îşi plâng frunzele, caterincile se tânguie toamna «în mii de fluiere cântă» o durere ce nu poate fi atribuită decât întregului univers. În cea mai neagră imagine, în care Bacovia şi-a oglindit sumbra deznădejde, răsună un plânset universal…” Într-adevăr, Bacovia nu e un „disperat oarecare”. Disperarea lui nu pare să aibă decât un singur obiect: degradarea lăuntrică, „descărnarea” substanţei umane. Omul şi eul său lăuntric sunt privite ca nişte schelete puse în mişcare de reflexe şi energii malefice, necunoscute. Bacovia poate fi privit ca un Iov postsimbolist şi, de ce nu, postmodernist, nici drept, nici fără prihană, pe care Dumnezeu îl lasă pradă păcatelor şi viţiilor sale, aruncându-l în groapa de gunoi a unui veac aflat în plină agonie, dăruindu-i, pentru consolare, un clavir prin care geme agonic vântul disperării de a fi. 

Nichita Danilov este directorul general adjunct al Institutului Cultural Român din Chişinău, scriitor şi publicist