Blogul d-lui Năstase

"Ca să folosesc noul limbaj învăţat prin re-educare, în Georgia, zilele trecute, la alegerile parlamentare, Bidzina Ivanishvili «i-a tras-o» lui Michail Saakaschwili. În felul ăsta, s-a fâsâit şi ultima revoluţie oranj", scria Adrian Năstase pe blogul său, în octombrie 2012, în timpul primei sale perioade de detenţie. E vizibilă satisfacţia cu care fostul prim ministru constata reculul occidental în faţa Kremlinului, pentru că miliardarul Ivanishvili milita pentru o reapropiere a Georgiei de Rusia. Astăzi, la aproape un an şi jumătate distanţă, previzibil, tonul intervenţiilor sale publice pe această direcţie nu s-a schimbat. Într-o postare din 11 ianuarie ("Lumea, americanii şi noi") după ce se raliază fără rezerve declaraţiilor lui Gyorgy Frunda îi critică pe americani pentru că "recurg, din nou, la demagogia «condiţionalităţilor democratice»".

Dar de ce scrie atât de des pe blog (doar pe 11 ianuarie are două postări, cea de mai sus şi o alta, împănată şi cu câteva fotografii, în care vorbeşte despre relaţia sa cu Ariel Sharon) şi ce urmăreşte fostul premier prin acest gen de intervenţii care nu rămân doar în spaţiul online, ci sunt masiv amplificate de alte canale mass media? Sunt mai multe explicaţii. Prima e evidentă. Singura formulă eficientă de a se apăra în faţa acuzaţiilor de corupţie este aceea de a vorbi despre un dosar politic. Doar critici de natură tehnică asupra rechizitoriului au mici şanse să aibă un ecou semnificativ în opinia publică. În plus, e foarte probabil ca Adrian Năstase să fie sincer convins că un dosar la acest nivel (de fost prim ministru) nu se face decât dacă este instrumentat politic. Pe vremea când era şef al executivului, Rodica Stănoiu, ministrul justiţiei de atunci, întreba în şedinţele de partid "dacă să dea drumul la dosare" (aşa după cum reiese din celebrele stenograme). De ce ar crede el că lucrurile stau altfel astăzi? Ca o observaţie mai generală acest tip de percepţie, de care m-am lovit personal, e larg răspândită. E foarte greu să convingi mulţi politicieni, din toate partidele, că tu nu procedezi aşa cum ar face-o ei, atunci când e vorba de a trage anumite foloase sau de a utiliza pârghii de influenţă, dacă s-ar afla într-o poziţie similară.

Al doilea motiv, care stă la baza unei strategii de acţiune destul de elaborate, este însă mult mai important prin efectele sale asupra peisajului politic românesc şi explică reacţiile şi comentariile menţionate în paragraful de deschidere. Multă lume tinde să-l considere pe Adrian Năstase un om terminat din punct de vedere politic având în vedere cele două încarcerări şi interdicţiile impuse din acest punct de vedere de instanţele care l-au condamnat. S-ar putea însă ca astfel de concluzii să fie unele pripite. Viaţa, viaţa politică românească în particular, ne-au rezervat adesea multe surprize. Cert este că dl. Năstase nu e deloc împăcat cu această postură (de om politic terminat). O dovadă este faptul că se arată foarte afectat de acest aspect atunci când vorbeşte despre Dosarul Zambaccian: "este un «dosar politic». Pedeapsa complementară a interzicerii drepturilor politice pentru 4 + 5 ani chiar nu vă spune nimic?", şi nu cred că este deloc resemnat acceptând situaţia ca pe o fatalitate.

Aşa că dl. Năstase, un om extrem de orgolios care s-a aflat timp de două decenii permament în cele mai înalte sfere ale puterii, îşi doreşte cu siguranţă o revanşă. Pe care nu o poate obţine decât revenind pe terenul politic. Din acest punct de vedere singura soluţie pentru el este aceea de a se da o lege a amnistiei care i-ar curăţa cazierul. Asta s-a şi încercat în decembrie 2013, în tandem cu modificări ale codului penal care ar dezincrimina prevederi extrem de preocupante pentru o mulţime de politicieni influenţi care fie au deja probleme în justiţie, fie se tem că ar putea avea acest gen de probleme în viitor. Acest pachet legislativ, doar temporar blocat, nu a dispărut deloc de pe agendă. Singurul obstacol real a fost reacţia rapidă şi consistentă din exterior, dinspre Bruxelles, Washington şi alte câteva mari capitale europene, şi demersurile instituţionale ale preşedintelui Băsescu (care nu pot însă decât să întârzie demersul).

Pe acest teren se construieşte strategia lui Adrian Năstase. Iar cei care îl subestimează greşesc. Dincolo de derapajele autoritariste sau de problemele sale de natură legală şi morală, el este unul dintre puţinii lideri politici de calibru din perioada post-comunistă. În plus, el este în tot mai mare măsură regretat, evident doar în privat, de mulţi oameni influenţi din PSD care par din ce în ce mai jenaţi de prestaţia jalnică la guvernare a actualului premier. Cu atât mai mult cu atât au văzut că acesta, dincolo de vorbe şi tiradele aprinse împotriva lui Traian Băsescu, nu este în fapt în stare să rezolve atât de presanta (pentru ei) "problemă a justiţiei".

În aceste condiţii, pedalele pe care apasă acum Adrian Năstase sunt creşterea presiunii asupra lui Victor Ponta şi demantelarea argumentelor livrate intern de acesta privind costurile externe ale deciziilor luate în Parlament de care se străduie să se delimiteze în stilul său caracteristic. Ţinta este dublă: alegătorilor trebuie să li se transmită că trebuie să fim demni (mesajele cu iz naţionalist au întotdeauna impact), că nu e nici treaba americanilor şi nici a altora de prin Europa să ne ceară socoteală, în mod vădit ipocrit, pentru deciziile noastre interne (că doar nu suntem o colonie, aşa cum zice şi dl. Frunda), iar activului de partid că preţul plătit pentru ignorarea criticilor din exterior nu este unul cine ştie ce. Aşa se explică, între altele, dimensiunea puţin zis extravagantă conferită de partea română prezenţiei premierului chinez la Bucureşti sau remarcile şefului executivului privind intenţia de relansare a relaţiilor cu Rusia în 2014.

În momentul de faţă există de altfel două curente majore de opinie în siajul actualei puteri (în principal în zona PSD), parte la nivelul structurilor de partid şi al celor din diferite instituţii de forţă parte în zonele de afaceri. Unul promovat de cei care deşi nu sunt foarte fericiţi cu constrângerile occidentale privind chestiunile legate de statul de drept se pronunţă pentru ancorarea fermă în continuare a României în acest spaţiu. Un altul, care vede alternative într-o poziţionare mult mai nuanţată care să cultive relaţii tot mai strânse cu China şi Rusia. Nu e lipsit de relevanţă faptul că unul dintre pionii cheie ai legăturilor comerciale cu Beijingul este Iulian Vlad, fostul şef al Securităţii în perioada de final a regimului Ceauşescu. Există în această zonă şi simpatii, şi contacte privilegiate pe aceste direcţii. Acestea s-au aflat până acum câţiva ani în urmă într-un con de umbră. Însă criza economică care a afectat major lumea occidentală în ansamblu, ascensiunea rapidă a Chinei (a doua economie a lumii, cu capacităţi militare în creştere masivă) şi succesele de politică externă a Moscovei (preluarea aproape deplină a controlului în spaţiul ex-sovietic, creşterea proeminenţei Kremlinului în Orientul Mijlociu) dau un plus de forţă evident acestui curent.

Aici se plasează probabil şi unele îngrijorări, mai ales americane, pentru care componenta de securitate a relaţiei bilaterale e importantă. Cu atât mai mult cu cât contextul regional (situaţia din Ucraina, cea din Turcia, conflictul din Siria) oferă multe puncte de vulnerabilitate. Motivul pentru care Statele Unite continuă să pună pe tapet chestiunea respectării statului de drept, deşi ştiu că asta irită major actuala putere, este că speră ca astfel să încurajeze acele forţe din zona politică, dar şi din societatea româneascâ în general, care se opun unor clivaje strategice de genul celui de mai sus.