Bob cu bob

Pe la 5 dimineaţa, probabil, se dă deşteptarea. În timpul sezonului nu cred că doarme nimeni mai mult de 3-4 ore pe noapte. Acuma trebuie profitat, după aia, toamna, iarna şi primăvara, e vreme suficientă de odihnă.

Se fierbe porumbul, se împart găleţile, şerveţelele, sarea. Se exersează sloganele, se stabilesc zonele, limitele fiecărui „agent” în parte, „targetul” pe ziua respectivă. Şi gata, se dă startul la muncă. De pe la 6:30 când încep să apară primii turişti pe plajă până la 8, chiar 9 seara, e treabă buluc.

Vorbim aici de o afacere prosperă care funcţionează la capacitate maximă zi şi noapte pe litoral. Ce vedem noi ziua pe plajă însă este doar vârful aisbergului. În spate este organizare la sânge, până în cel mai mic amănunt. Poate pare ea una încropită, cu multe stângăcii şi lipsuri, dar per total merge bine de tot.

Dacă ziua oamenii din teren bat în lung şi-n lat nisipurile strigând sloganuri care mai de care mai „tentante”, în fiecare noapte, până spre dimineaţă, aceeaşi echipă, sau o alta, are sarcina de a preveni şi combate abaterile de la regulile „asociaţiei” prin măsuri drastice şi de a aproviziona „afacerea” cu produse proaspete din diferite surse, fie de la alţi „colaboratori” specializaţi pe asemenea activitate, care dau iama prin lanurile de porumb din Dobrogea, fie direct de la comercianţi legali, asta în caz de urgenţă, de suprasolicitare.

Din punctul de vedere al calculelor afacerea este una dintre cele mai profitabile din lume după cea cu pietre preţioase pentru că practic profitul este de cel puţin 500%. Dacă se cumpără una bucată porumb cu mai puţin de un leu şi se vinde cu 5, cam aşa vine, nu? Asta în cel mai rău caz, pentru că de cele mai multe ori, acea bucată de porumb nu se cumpără, aşa cum spuneam, ci se „achiziţionează” gratis direct de pe câmp de către „recoltatori” care sunt din aceeaşi afacere, deci profitul şi cheltuielile se redistribuie în interiorul organizaţiei. Nu tu autorizaţii, nu tu impozite, nu tu taxe, nu tu declaraţii la fisc în fiecare lună şi câte şi mai câte. Pentru orice întreprinzător ar fi minunat, o oportunitate extraordinară, asta dacă nu ar fi monopol. Ia să încerce fitecine din afară să meargă cu o găleată de porumb fiert dintr-o parte în alta a unei staţiuni, fără „avizul” băieţilor, să vedem îi mai găseşte cineva scheletul, fie şi peste 50 de ani? Am observat la un moment dat un asemenea ins curajos sau inconştient care venise cu un cărucior curăţel şi vindea porumb fără sloganuri. A doua zi nu a mai apărut. Nu se ştie dacă trupul lui a fost găsit în mare sau pe uscat…

Singurele cheltuieli mai mari ar fi cu oamenii de pe teren, dar şi aceştia, fiind din familie, sunt de multe ori fentaţi. Nu tu facturi de utilităţi, nu tu benzină (căruţa e la putere). Singurele cheltuieli ar fi cele pentru achiziţionarea găleţilor, a şerveţelelor şi a sării, în rest profit, profit şi iar profit.

Totul este aşadar pus la punct perfect, nu e loc de învârteală.

Cu siguranţă există un şef, un director general care coordonează activitatea pentru că toţi au acelaşi fel de găleţi, aceeaşi prezentare a produsului, până şi aceleaşi sloganuri. De aici deducem că există o echipă care se ocupă cu instruirea personalului. Cei de „resurse umane” adună probabil toţi ţiganii de prin cartiere în fiecare început de iunie şi le prezintă planul. Cei cu datorii la şef vin oricum, că altfel sunt călcaţi în picioare, ceilalţi sunt liberi să aleagă, dar odată băgaţi în afacere trebuie să urmeze cu stricteţe regulile.

O altă echipă este responsabilă cu supravegherea celor din teren şi o alta cu paza. Ei sunt cei care dau alarma când apare poliţia sau cea mai vagă urmă de ameninţare. Nimeni nu vrea să se întâmple ceva neprevăzut şi nimeni nu e de capul lui, să fim clari în această privinţă. Totul trebuie să meargă ca pe roate. Nu e o treabă uşoară, vorbim aici de câştiguri de sute de mii de lei, poate chiar milioane, de o desfăşurare de forţe colosală pe întreg litoralul românesc, nu e simplu, nici uşor.

Am fost martor anul trecut la o scenă care mi-a întărit afirmaţiile de mai sus. În dreptul cearşafului unde stăteam noi, s-au nimerit să se întâlnească într-o „şedinţă fulger” patru „directori de marketing” din aceia pomeniţi mai sus. Vorbeau tare atât la telefon, cât şi unii cu alţii, aşa că nu era o problemă să înţelegi ce spun. De obicei am observat că interlopii nu prea se feresc să fie auziţi. Nici asta nu e o întâmplare, ei vor să dea impresia că sunt mai presus de oricine făcând acest lucru şi că nu au de ce să se ascundă, e o chestiune de mândrie mai mult. Ei bine, aceşti şefi organizau prin telefon treaba de pe teren: „Vezi că acolo e jandarmi, mergeţi prin partea cealaltă!” Strigau unii la alţii, gesticulau, în fine, ca într-un birou de firmă…

Şi, în sfârşit, la coada lanţului, sunt opincarii, cei pe care îi vedem noi, simpaticii şerpaşi care strigă în gura mare printre cearşafuri şi şezlonguri, simplii angajaţi. Pentru aceştia nu există limită de vârstă. Am văzut copii de 10, 11 ani şi babe trecute de mult de vremea pensiei. De asemenea femei însărcinate. Calitatea principală pentru a fi înrolaţi e să se poată deplasa câteva zeci de kilometri buni pe zi prin arşiţă, apoi restul: să poată număra din 5 în 5, să fie tari în gură şi să poată striga de dimineaţă până seara: „Porumb fierbinte, cine mai doreşte”, „Ia porumbelul!”, „Frige, frige!”, „Porumbelul de la mare te bronzează-ntre picioare!”, „Pentru fete părăsite, 15 boabe gratuite!”…

Ca o mică observaţie personală, n-am văzut, dom’le, niciun moldovean care să strige în gura mare ca un negustor adevărat: „Ia păpuşoiul fiert, neamule, hai la păpuşoi!…”

Briscan Zara este scriitor şi publicist