Caută 
3 MIN
Un sfert de secol de la Revoluţia din Decembrie 1989 înseamnă foarte mult. Cum sunt foarte sigur că vor fi colegi de rubrică ce vor scrie despre sacrificiul revoluţionarilor, despre (ne)mulţumirile pe care politicienii şi partidele lor politice le-au creat fie la nivel individual, fie societăţii româneşti, despre oamenii din umbra schimbărilor şi despre faţadele lor publice etc., am să-mi îndrept atenţia către metamorfozele pe care le-au suferit structurile teritoriale şi relaţiile dintre acestea, atât cât îmi permite spaţiul acordat.
Spun unii mai cârcotaşi că nu s-a întâmplat nimic după 1989. Nemulţumiţi de lentoarea schimbărilor!? Nostalgici!? Nemulţumiţi de eclecticele cârdăşii politico-economice şi interlope, deopotrivă!? Nu am de unde să ştiu! Un fapt e clar, ceea ce s-a întâmplat în 1989 a declanşat mutaţii structurale agresive în societatea românească, mutaţii induse de libertăţile politice şi sociale regăsite. Am traversat şi (încă!) traversăm o perioadă a descompunerii vechilor relaţii economice şi sociale şi de recompunere a lor pe baze noi determinate de concurenţă, care se manifestă, din ce în ce mai pregnant, la toate nivelele taxonomice ale structurilor sistemului teritorial românesc.
„Luminiţa de la capătul"… modernităţii, asta căutam noi în anii ’90! După o nepermis de lungă perioadă de tatonare, de „tranziţie" economică şi socială de bazar, chiar empiric putem percepe crearea de noi ierarhii şi chiar amploarea şi radicalitatea acestor mutaţii în structura sistemului teritorial românesc: reconstrucţia spaţiului agricol prin pulverizarea proprietăţilor, replierea sectorului industrial, „renovarea" sectorului terţiar, incapacitatea economiei româneşti de a genera locuri de muncă suficiente, exodul economic al românilor etc. Drept răspuns al acestor fenomene, am asistat, aproape neputincioşi, la o alveolare a sistemului teritorial românesc, la o recompunere uneori la limita grotescului şi aproape „medievală" a acestuia. Această recompunere s-a făcut deseori ieşind din logica modelelor pe care le credem contemporane, putând fi asimilată unei „exhumări" a unor tipuri de structuri teritoriale pre-moderne.
Asistăm şi la reanimarea conştiinţei regionale: redevenim "mai" munteni, "mai" ardeleni, "mai" moldoveni… decât eram înainte de 1990. Într-o atare situaţie unitatea teritoriului românesc, fundamentată încă de la Unirea Principatelor, şi mai ales după Marea Unire de la 1918 şi clamată "pe toate fronturile" este departe de a fi o realitate. Regionalizarea este din ce în ce mai prezentă în viaţa politică, socială şi culturală a teritoriului românesc (de la regionalizarea economiei României şi a comportamentului electoral şi până la generalizarea utilizarii în media românească a titulaturii provinciilor). Toate acestea relevă divergenţa evoluţiilor sau poate căutarea unui nou echilibru al organizărilor sistemelor teritoriale.
„Ca-n Necherman, George! Ca-n Necherman!" îmi sună şi acum în timpane spusele unei vecine de bloc, mai degrabă în vârstă, decât tânără, mai degrabă iubitoare de Iliescu, decât de Piaţa Universităţii, vis-a-vis de „arătarea" unei consignaţii deschise pe la debutul anilor ’90 – o casă bătrânească de lângă „gunoi", unde atârnau, într-o înghesuială de nedescris, bulendre turceşti: fuste strâmte şi indecent de scurte, curele „Pierre Cardin", piramizi (un fel de blugi largi şi urâţi, de-i purtau iubitorii de Depeche Mode din epocă), „adidaşi Plima", cordoane sclipitoare, cutii de ness aproape goale, cravate-nguste, şosete flauşate… Astea din urmă, după doi ani, înainte de a se închide magazinul, deveniseră extrem de ieftine, că puteam cumpără vreo trei perechi cu suma pe care aş fi dat-o pe un sul de hârtie igienică roz!
George Ţurcănaşu este lector doctor la Departamentul Geografie din cadrul Facultăţii de Geografie şi Geologie, Universitatea "Al. I. Cuza" Iaşi
