Câteva chestiuni de lămurit

1. Orice stat este redistributiv. Orice stat – chiar şi cel ultraminimal, chiar şi cel care nu furnizează decât un singur serviciu public (justiţia, poliţia sau orice altceva doriţi). Pentru că acel serviciu este furnizat tuturor locuitorilor de pe teritoriul lui, cetăţeni sau nu, fie că plătesc sau nu taxe, fie că se pot întreţine sau nu, fie că sunt minori sau majori şamd. Altfel n-ar fi stat, ar fi magazin.

Statul, orice stat, este furnizor de servicii publice. Şi orice serviciu public e livrat într-o manieră redistributivă.

Dacă sunteţi anarhocapitalişti, are sens să vă opuneţi statului zis „asistenţial” sub motiv că e redistributiv – pentru că orice stat, minimal sau nu, e redistributiv. Dar dacă nu sunteţi anarhocapitalişti, opoziţia la statul „asistenţial” pe considerentul că e redistributiv denotă cel puţin neatenţie. Statul ultra-ultraminimal tot redistributiv e şi el.

Nu e nevoie să mă credeţi pe cuvânt şi nici să-l citiţi pe Nozick ca să pricepeţi asta. E suficient să gândiţi.

2. Liberul schimb este şi el redistributiv. Intersecţia dintre cerere şi ofertă nu e un punct, ci un interval. În acest interval, preţul se formează exclusiv în funcţie de puterea de negociere a părţilor – deci o parte din bunuri e redistribuită prin simpla exercitare a puterii: dacă vânzătorul e mai puternic, se redistribuie mai mult la el; dacă e mai puternic cumpărătorul, invers.

Exercitarea puterii e inerentă în orice schimb liber, ceea ce înseamnă că liberul schimb nu descrie doar acordul de voinţă dintre cele două părţi, ci şi puterea unei părţi asupra celeilalte.

De aceea, a interveni (în interiorul intervalului) pentru a echilibra raporturile de putere sau chiar pentru a creşte puterea de negociere a uneia dintre părţi NU înseamnă deloc a atenta la libertatea schimbului.

3. Conservatorii şi liberalii luptă pentru libertatea pieţei, dar înţeleg prin libertate lucruri complet diferite. Pentru conservatori, piaţa liberă înseamnă laissez-faire. Pentru liberali, ea înseamnă concurenţă între deţinătorii de capital. Dacă nu e concurenţă, piaţa nu e liberă. De aici şi legile anti-trust, anti-monopol, anti-poziţie dominantă şi anti-concurenţă neloială.

Cu alte cuvinte, prin „piaţă liberă” conservatorii înţeleg liber schimb. Şi, cum liberul schimb descrie şi o relaţie de putere – şi cum deţinătorii de capital se vor afla întotdeauna într-o poziţie mai puternică decât cei care nu deţin capital – punctul lor de vedere e construit astfel încât să justifice „elita” şi statul quo-ul.

Prin contrast, prin „piaţă liberă” liberalii înţeleg libera concurenţă dintre deţinătorii de capital – iar asta fragilizează întotdeauna „elita” şi macină statu quo-ul pentru că disipează necontenit puterea.

4. Cel mai important eveniment public din tinereţea celor care au acum între 45 şi 60 de ani a fost căderea comunismului. (Pentru bucureşteni, la asta se adaugă Golaniada şi mineriada din iunie 1990.)

Cel mai important eveniment public din tinereţea celor care au acum între 25 şi 40 de ani a fost criza economică – şi mai ales soluţia standard adoptată de guverne: austeritate, bail out, trickle down, tentativa de demantelare a statului social (acolo unde aşa ceva deja exista). (Echivalentul mineriadei a fost tratamentul aplicat Greciei şi Italiei.)

Una e să ai 20-30 de ani şi să cânţi cu Paţurcă „mai bine mort decât comunist” – şi cu totul altceva e să ai 20-30 de ani şi să strigi „a ti capitalista” cu Occupy Wall Street (sau „nu corporaţia face legislaţia” cu Uniţi Salvăm).

Există evenimente fondatoare, care au consecinţe pe durată lungă prin felul în care definesc angajamentele publice ale participanţilor la ele. Cine nu înţelege asta, bate mărunt din buze. Sau doar îmbătrâneşte.

5. Eu recunosc, uneori am păcatul ăsta: sunt agresiv cu ideile. („Uneori” nu înseamnă aici „rareori” – mi-ar plăcea mie – ci are doar sensul logic de „nu întotdeauna”. Adică ceva de genul „poate chiar foarte des, dar în orice caz nu întotdeauna”.) Nu mă port frumos cu ele, mai ales dacă nu-mi plac. Uneori e bine că fac asta, alteori, nu: pot să pierd în felul ăsta câteva reformulări ale lor care le-ar pune într-o lumină foarte interesantă.

Însă unii sunt – tot uneori – agresivi cu persoanele. Mai ales cu cele – ce coincidenţă! – care le critică vreo idee, vreun argument, vreo opinie, vreun articol, vreo carte, vreun desen, vreun film.

Dacă agresivitatea faţă de idei nu mă deranjează din cale-afară (nu fiindc-o practic şi eu, ci pentru că nu face nici un rău nimănui, decât cel mult agresorului, deci nu e chiar un cap de ţară), agresivitatea – fie şi doar verbală – faţă de persoane mă deranjează. Şi chiar destul de tare.

Dar, de, românul s-a născut pamfletar, deci expert în arta încondeierii dumnealui Bibicului. „Ai văzut cum i-am zis-o? Din trei vorbe l-am făcut de nu mai iese din casă!”

Ironia stă în faptul că cei care gândesc aşa nu-şi dau seama că operează cu instrumentele unei culturi a ruşinii, a „facerii de râs” a celuilalt, a „obrazului” care, murdărit, e exclus din comunitate. Dar asta e tocmai cultura premodernă, rurală, a obştii săteşti. (Şi cum societatea românească e una încă preponderent premodernă, pre-urbană, nu e de mirare că stăpânirea artei pamfletului îţi asigură un statut privilegiat.)

Adică pamfletarii noştri îşi exhibă ruralitatea prin chiar măiestria cu care stăpânesc limba (şi mai ales adjectivul). Iar ăsta nu-i un paradox. Doar o ironie, aşa cum am spus. Oameni care au făcut facultăţi ca să rămână desculţi.