Câteva greşeli strategice fundamentale ale stângii româneşti

1. Identitatea de stânga

Prima şi cea mai gravă eroare este tocmai asta: faptul că stânga românească îşi asumă deschis şi explicit o identitate de stânga.

Într-o ţară în care „stânga” este asociată în mentalul colectiv fie cu comunismul, fie cu PSD-ul, fie cu ambele, a te declara „de stânga” e cea mai bună reţetă pentru a crea un zid (aproape) impenetrabil între ideile tale şi urechile oamenilor.

Tsipras nici sub tortură n-ar admite că e de stânga, într-o ţară în care „stânga” e asociată cu Pasok şi eventual cu comuniştii. Iglesias la fel în Spania, unde „stânga” e asociată cu PSOE şi eventual cu Izquierda Unida. Recitiţi manifestul indignaţilor şi arătaţi-mi unde, pe parcursul lui, e asumată vreo identitate de stânga. Pe urmă uitaţi-vă la scorul electoral al Syrizei şi al lui Podemos prin comparaţie cu cel al partidelor asumat de stânga. Şi trageţi singuri concluziile.

2. Anti-anticomunismul

Într-o ţară care a trecut timp de 40 de ani printr-un infern totalitar care a lăsat cicatrici – şi care s-a rupt de comunism printr-o revoluţie în care au murit oameni, a face cadou dreptei tema anticomunismului e una dintre cele mai inexplicabile erori strategice ale stângii româneşti.

Există şi un anticomunism de stânga, centrat pe anti-autoritarism, pe respectarea drepturilor omului şi pe democraţie, aşa încât stânga românească a avut şi are la dispoziţie un întreg arsenal discursiv anticomunist.

Refuzul de a-l folosi, cedarea fără luptă a unei teme extrem de importante la nivel local şi închiderea în anti-anticomunism mi se par decizii de neînţeles. În plus, refuzul de a condamna crime împotriva umanităţii comise în timpul regimului comunist, la Revoluţie şi în perioada imediat următoare Revoluţiei mi se pare unul dintre cele mai contraproductive (şi  profund anti-democratice) gesturi.

Îţi vine să crezi că unii oameni vor cu tot dinadinsul să fie insignifianţi la nivel social – după care tot ei se plâng că sunt marginali.

3. Anti-anticorupţia

La fel ca la punctul 3 de mai sus. Refuzul de a-şi însuşi o temă importantă la nivelul României şi de a o exploata dinspre stânga e al doilea cadou uriaş pe care stânga românească o face dreptei.

Anticorupţia ca exerciţiu de modernizare, anticorupţia ca anti-autoritarism, ca instrument anti-oligarhic, ca mijloc de împuternicire a cetăţeanului obişnuit în raport cu autorităţile publice – iată tot atâtea posibile unghiuri de atac pe care stânga românească le ignoră cu desăvârşire.

Închiderea în anti-anticorupţie e, pe scurt, o colosală eroare strategică.

4. Reactivitatea

Pe lângă cedarea fără luptă către dreapta a unor teme majore, senzaţia e că stânga românească e, în general, reactivă. Ea nu pare să aibă nimic de propus – doar reacţionează, bombănind, la propunerile altora. Reacţionează şi se delimitează.

Din punctul ăsta de vedere, deşi e populată în bună parte de tineri, stânga românească pare bătrânicioasă – deci nu are cum să stârnească entuziasme.

Pe scurt, stângii româneşti îi lipseşte o viziune pozitivă, un model alternativ de societate – şi mai ales un model incluziv, care să fie atrăgător pentru mulţi. În condiţiile astea, în care doar bombăni de pe margine împotriva anticomunismului, a anticorupţiei sau a austerităţii, nu prea ai cum să câştigi inimi. Tot ce reuşeşti e să creezi o sectă.

5. Tăcerea cu privire la democraţie

De ani buni, în zona progresistă a lumii se fac încercări – multe dintre ele admirabile – de reinventare a democraţiei. De la bugetarea participativă la e-guvernare sau la alegerile primare deschise, modalităţile de creştere a participării cetăţenilor obişnuiţi la viaţa publică se multiplică şi se intensifică pe zi ce trece.

Cu privire la toate astea, stânga românească mai degrabă tace. Nu-i vorbă, tace şi dreapta: la noi, tăcerea cu privire la democraţie şi la perfecţionarea democraţiei nu are culoare politică.

Discursul pro-democratic, pro-participare nu e făcut cadou dreptei. E doar ignorat, ceea ce e la fel de trist. Iar ideea că stânga românească e la fel de neutră faţă de democraţie pe cât e şi dreapta e una, orice s-ar spune, mai degrabă neliniştitoare. Cu atât mai mult cu cât, istoriceşte vorbind, progresele în materie de democratizare aparţin în totalitate stângii – de la revoluţiile liberale din secolele XVIII-XIX, la extinderea continuă a dreptului de vot, la lărgirea listei de drepturi fundamentale, la anti-autoritarismul lui 1968 şi acum, mai nou, la reinventarea democraţiei deliberative şi participative.

Cu privire la toate astea, cum spuneam, stânga românească tace. Iar tăcerea asta nu e una menită să-i asigure simpatii.

Sorin Cucerai este traducător şi publicist