Ce-o fi talentul?

Cine îl învaţă pe scriitor să scrie? Este suficient talentul? Şi ce o fi asta? Cine îl poate cântări şi cu ce mijloace? De câtă cultură are nevoie un scriitor, un artist în general? Îi corupe aceasta… talentul? Unii cred că da şi îşi explică originalitatea prin refuzul de a se lăsa influenţaţi de cei dinainte. Poate duce ignoranţa la artă? Desigur că nu… Dar poate talentul să desfidă ignoranţa, să ascundă incultura? Pe scurt, poate fi un mare scriitor un autodidact? Călinescu scria ironic despre acest subiect, considerând că la mare artă se ajunge exclusiv prin studiu sistematic. Şi cred că avea dreptate…

Despre autodidacticism am o părere indecisă: e şi bun, dar şi rău. Într-un fel, este inevitabil. După ce deprinzi tot ce se poate afla de la altul, începi să devii propriul tău dascăl. Dacă nu duci mai departe, pe cont propriu, ceea ce te învaţă altul, învăţătura este amorfă; dacă nu stârneşte nimic în tine, dacă nu iscă, mai ales, nevoia de a nega ce ai deprins cu mult chin, uneori împotriva propriilor opinii, propriului temperament, orice învăţătură este un capăt de drum, o fundătură. În loc să îţi deschidă mintea, ţi-o închide. Puţini simt nevoia să se revolte împotriva modelelor, împotriva tradiţiei. Oricum, atunci când vine prea devreme, această frondă te lasă neformat. Când nu vine deloc, te lasă neiniţiat. Iniţierea adevărată înseamnă despărţire, nu obedienţă. Orice maestru autentic, orice magistru, orice mare profesor, orice doctrină autentică trebuie să permită distanţa critică. Dar nimic nu se descoperă pe cont propriu. Pe cont propriu redescoperim, cu un efort adesea uriaş şi lipsit de simetrie (simetria este esenţială la viaţa omului!), ceea ce alţii au consumat de mult. De aceea, e bine să devii autodidact abia după ce ai fost un biet şi modest învăţăcel; e bine să-ţi tai propriul drum, dar numai după ce ai mers o vreme pe drumuri bătătorite, până ce ai descoperit propria cadenţă, până ce ai acumulat suficientă experienţă, până ce ai prins curajul şi încrederea că poţi ajunge la tine însuţi; ca să ajungi la tine însuţi, este obligatoriu să te depăşeşti pe tine însuţi şi să te construieşti de fiecare dată altfel, ţintind către noi orizonturi.

Nu e deloc pământean ce discut eu aici şi este atât de rar, încât aproape că nu prea avem ocazia să ne întâlnim cu astfel de cazuri. Să cobor la nivelul solului, deci. În literatură, ucenicia, imitaţia sunt esenţiale; obligatorii! Orice mare scriitor este, obligatoriu, şi un mare cititor. Un erudit, în felul lui. Nu există mare scriitor incult! Creangă avea cultura lui specifică, mult mai elaborată decât credem noi, iar G. Călinescu a demonstrat-o magistral. Istrati e un autodidact pur, de aceea este un scriitor exotic, dar nu un mare scriitor. Preda citise cu atenţie toată mare proză modernă şi a asimilat din ea ceea ce i se potrivea. Aici este, de fapt, cheia: în adecvare. În a selecta ceea ce se potriveşte cu temperamentul, chemările, viziunea specifică fiecăruia, dar mai ales cu posibilităţile din dotare. Orice scriitor deprinde trucurile meseriei, dar mai ales se lasă contaminat de morbul literaturii, de pasiune, de blestem, spun unii. Adică de acea dependenţă fizică (mai ales fizică!) de scris. De aici încolo, mulţumirea, liniştea, odihna, echilibrul psihic se măsoară în pagini scrise. Cu jumătăţi de măsură nu se poate trece de veleitarism. Abia după această contaminare începe opera propriu-zisă. Uneori e nevoie de câteva cărţi de decantări, căutări, rătăciri ca să se ajungă aici; de cele mai multe ori, la operă nu se ajunge niciodată. Dostoievski şi Tolstoi au ştiut asta, Proust a ştiut asta, Thomas Mann a ştiut asta, Breban ştie asta! Este multă, foarte multă şcoală în operă, foarte mult studiu. Mai mult decât experienţă, pentru că experienţele nu le primim de-a gata, nu dau buzna peste noi, ci ni le provocăm, ni le construim, le adaptăm ca să ni se potrivească sau pur şi simplu ne hazardăm dintr-o nevoie de experiment care ţine de laboratorul scrisului. Aţi observat că adesea marii scriitori încep să semene izbitor cu propriile personaje? Ştiu bine ce spun, nu e invers! Scrisul presupune construcţia de sine. Construcţia meticuloasă, aspră, ca în Legiunea străină; adică una împotriva propriilor date fizice, temperamentale. Nu e ceva natural ca un om să stea sute şi mii de ore aplecat asupra unor pagini sau în faţa unui ecran alb şi să le umple cu semne; nu e ceva natural ca un om să trăiască mai mult înlăuntru său decât în afară; nu e ceva natural ca un om să-şi imagineze realitatea dispreţuind-o pe cea mult prea sobră şi prea fadă şi prea săracă şi prea vulgară sau, după caz, ostentativă până la kitsch, pe care doar aparent, cu trupul, o locuieşte. Or, toată această şaradă înseamnă studiu. Lucru cu sine! Este o nevoie sută la sută livrescă, indusă cultural, mult mai acaparatoare decât cele primare. Aici se ajunge numai şi numai trecând prin bibliotecă.

Am uitat ceva? Intuiţia? Intuiţia nu este nici ea o întâmplare. Intuiţie nu au decât cei care îşi duc atât de departe obsesia, încât reuşesc să presimtă ceea ce urmează să fie. Sau cum urmează să fie. Intuiţie înseamnă, în esenţă, alegere corectă; ea nu ţine de hazard. Hazardul, el, nu are legătură cu literatura! Talentul? Nu ştiu ce este talentul, dar ceva tot o fi. Şi proştii pot avea talent şi uneori chiar au; şi ticăloşii au talent, şi agramaţii pot avea talent. Maneliştii sunt talentaţi, nu? Ba chiar cred că, în cazul lor, talentul e mult mai vizibil decât în cazul lui Alexandru Tomescu, să spunem. Acolo studiul sare în ochi. În orice caz, talentul singur nu duce departe. Mai e nevoie de muncă, multă muncă, suficientă cât să te creeze din nou (un truism benefic, nemarxist de astă dată) şi de responsabilitate. Dacă tot am dat acestor răspunsuri provocate un antipatic ton înţelept, să mai risc o definiţie: pentru a deveni scriitor, nu e suficient talentul; e nevoie de vocaţie. Numesc vocaţie responsabilitatea faţă de propriul talent.

Bogdan Creţu este conferenţiar universitar doctor la Catedra de Literatura română din cadrul Facultăţii de Litere, Universitatea „Al.I. Cuza” Iaşi