Clanuri ţigăneşti, politicieni şi servicii speciale

Ultima încercare disperată de a-l linşa politic pe Traian Băsescu, prin asociere cu fratele corupt, a dezvăluit cât de iresponsabilă este politica celor care pretind să gestioneze viitorul ţării. E o pripeală şi o încrâncenare în tabăra puterii, cum nu s-a mai văzut de la începutul anilor ’90, atunci când orice alternativă la molohul fesenist era executată fără somaţie. De când a izbucnit scandalul implicării fratelui preşedintelui în mocirla clanurilor ţigăneşti, am sentimentul că ne-am întors în timp, că orice înscenare e posibilă, iar politica se face cu mijloace care compromit însăşi existenţa statului şi viitorul alianţelor noastre. E atât de multă patimă în această desfăşurare de forţe, sunt atâtea interese în joc, inclusiv geopolitice, încât nu-mi pot înfrâna o tentaţie filipică: veţi mina credibilitatea, atât de fragilă, a instituţiilor statului, de dragul de a-l discredita pe preşedintele Băsescu? Merg mai departe şi chestionez opinia publică: putem lăsa ca această manipulare grotescă să se desfăşoare nestingherit? Nu ar fi cazul – şi mă adresez din nou liderilor de opinie şi cetăţenilor oneşti – să ne opunem acestui curs nefericit al evenimentelor, să ne facem auzită vocea şi să chemăm la raţiune? Doar se vede de la o poştă cum turbarea a pus stăpânire pe o bună parte a clasei politice. Scandalul cu fratele preşedintelui are, la limită, şi-o parte bună: el dezvăluie cât de ticăloase sunt relaţiile dintre politicieni şi clanurile mafiote, dar şi cum regula în politica românească o fac banii negri. Clanurile ţigăneşti, al căror tupeu depăşeşte orice imaginaţie, nu ar exista fără complicitatea politicienilor, a unor magistraţi şi poliţişti. Să ne explicăm. De ani buni, presa dezvăluie activităţile clanurilor ţigăneşti. Libertatea, care pentru cetăţenii normali înseamnă sarcini, a fost speculată de lumea interlopă pentru a submina orice idee de autoritate a statului. Ideea drepturilor minorităţilor, legitimă, de altfel, a devenit, în cazul clanurilor ţigăneşti, un alibi perfect, menit să camufleze interese oculte, dar şi un instrument de presiune la adresa cetăţenilor majoritari, presupus rasişti. Orice încăierare a majoritarilor cu un clan ţigănesc este, de regulă, percepută ca o agresiune a celor dintâi, deşi, în aproape toate cazurile, românii sunt cei răzbiţi. Criminalitatea în care aceste clanuri sunt implicate în spaţiul european ne-a pus o pecete teribilă şi nediferenţiată. Ţiganii sunt şi ei cetăţeni ai României. Când reclamă drepturi, sunt cetăţeni, iar când fură şi cerşesc se declară discriminaţi în propria ţară. Sume frumoase de bani europeni şi româneşti sunt dedicate educaţiei şi inserţiei lor sociale. Unele mici progrese s-au făcut, e drept, dar incontestabil minore în raport cu proporţiile dramatice ale criminalităţii din interiorul grupului. România are obligaţii faţă de toţi cetăţenii ei, indiferent de origine etnică, inclusiv în materie educaţională, dar replierea minoritarilor ţigani în conservarea cu orice preţ a cutumelor juridice, de origine sclavagistă indiană, sub pretextul apărării identităţii, este un impediment serios în calea încadrării sociale, a responsabilizării şi, în final, a civilizării acestora. Refuzul sistematic al normei juridice, al educaţiei şi al sistemului social modern reprezintă tot atâtea piedici majore în calea emancipării lor. E drept, a început să se structureze o elită intelectuală a grupului, dar senzaţia pe care o am este că rolul acesteia este foarte modest. Excedată de complexitatea sarcinii civilizării ţiganilor, clasa politică a preferat populismul ieftin, al vânării voturilor acestora, în schimbul unor pomeni electorale. S-a instituit astfel o complicitate vinovată între politicieni şi liderii comunităţilor ţigăneşti. Cu puţine excepţii, partidele s-au aruncat orbeşte în această afacere, ignorând că de 24 de ani voturile lor merg sistematic la partidul domnului Iliescu. Dacă nu eşti pesedist şi nu le vorbeşti de Iliescu – binefăcătorul lor, datorită restituirii salbelor şi cocoşeilor confiscaţi de Ceauşescu – nu ai nici o şansă să le câştigi bunăvoinţa. Clanurile ţigăneşti nu ar fi existat şi nu ar avea tupeul incomensurabil pe care l-am constatat şi în recentul scandal cu Mircea Băsescu, dacă nu ar fi protejate de politicieni şi de unii oameni din justiţie, de poliţie şi chiar de unele servicii speciale. Se poate ieşi din acest impas, altfel decât aruncând pisica dintr-o curte-n alta şi folosindu-ne de scandaluri ca să reglăm conturile politice? PSD recidivează, prin această grotescă punere în scenă a scandalului Mircea Băsescu. Pot să le înţeleg foamea de voturi, dar nu şi iresponsabilitatea. Cât despre grupul mercenar Antena 3, mai e ceva de adăugat la discursul manipulării criminale şi fără egal în spaţiul Europei?

Din recentul scandal, în care neamurile proaste ale preşedintelui au muşcat din momeală cu voluptate, clasa politică trebuie să înveţe un lucru esenţial, şi anume că nu aşa se educă şi se formează pentru exerciţiul complicat al civilizaţiei o minoritate retardată social şi educaţional. Justiţia a făcut în anii mult blamatului regim Băsescu paşi semnificativi pe calea dobândirii independenţei şi a profesionalizării. Dar într-o ţară dominată de o clasă politică iresponsabilă, justiţia nu poate funcţiona în parametri normali şi are perspective sumbre să revină sub controlul partidului-stat. Iar dacă unele servicii speciale sunt implicate în dosarul Mircea Băsescu, aşa cum se întrevede din mărturii, e clar că un cockteil periculos de interese şi complicităţi s-a amorsat deja. În tot acest timp, cetăţenii cinstiţi ai acestei ţări îşi fac datoria din idealism, iar cei mai buni tineri o părăsesc din disperare. Pentru că idealist incurabil trebuie să fii pentru ca să mai trăieşti în România. Dacă vom lăsa ca regulile să fie dictate de interese oculte, toţi cei care mai credem în viitor va trebui să ne abandonăm idealurile. La ce mai folosesc idealurile, dacă nu avem capacitatea să diagnosticăm sursa răului să ne opunem atotputerniciei lui?