Conspect. Mari critici despre literatura scrisă de femei

1. În ultimul articol cuprins în volumul După război. Cultură şi literatură (1921), G. Ibrăileanu, un intelectual care a pledat pentru drepturile civice ale femeilor, considera că „egalizarea politică a femeii este cea mai mare revoluţie socială şi morală de la creştinism încoace” şi prevedea că emanciparea femeii va impune şi o repliere a literaturii, care va fi obligată să se deschidă către o nouă realitate socială. Criticul accepta prezenţa scriitoarelor în literatura europeană, numindu-le pe George Sand şi George Eliot, dar considera că „nu pot sta alături de geniile înfricoşătoare, ca Dante, Shakespeare, Goethe, Tolstoi etc.”. Numai că autorul Adelei, un spirit rafinat şi mare iubitor al frumuseţii feminine, îşi mărturisea şi neîncrederea în capacitatea funciară a femeii pentru marea creaţie: „Şi poate că nici nu este posibil unei femei să se ridice până la gradul suprem al creaţiei literare. Stăpânirea atotputernică a realităţii, acel fiatdumnezeiesc al creatorului genial poate că întrece forţele unei femei”. O astfel de opinie nu era deloc unică în epocă; dimpotrivă: Ibrăileanu nu făcea decât să dea glas, şi încă într-o formă lipsită de radicalism, unei concepţii majoritare. Statutul social al femeii influenţa şi rolul care i se distribuia într-un plan necontrolabil, acela al accesului la creaţie. Să nu uităm că, în România, dreptul la vot al femeilor a fost stabilit abia prin Constituţia de la 1938 (ceea ce nici măcar nu este defazat în comparaţie cu unele state pe care le considerăm mai civilizate: în Elveţia, de pildă, abia din 1971 s-a reglat această discriminare). Nefiind un cetăţean cu acces la deciziile care priveau statul, neavând drepturi publice garantate de lege, femeia nu era considerată nici un creator în adevăratul înţeles al cuvântului, deşi multe exemple puteau contrazice această inerţie.

2. Într-un articol publicat în „Revista Fundaţiilor Regale”, din iulie 1939, E. Lovinescu încerca să facă unele delimitări conceptuale necesare, pornind de la premisa că actul critic trebuie să rămână acelaşi, indiferent de sexul autorului: „O discriminare necesară ne face să distingem între literatura femeilor şi literatura feminină – fără a mai pomeni şi de literatura feministă, al cărei caracter tendenţios şi programatic o scoate din cadrul limitativ al artei în concepţia strict estetică. Literatura femeilor nu e exclusiv feminină, adică o literatură în care se valorifică exclusiv elementele esenţiale ale feminităţii, ci poate avea şi alte caractere, întrucât arta nu poate să cunoască legile sexelor” (s.m.). Cu asemenea criterii strict delimitate în sfera esteticului, era logic ca marele critic să nu facă obişnuitele confuzii şi să îşi verifice metoda, sistemul critic în analiza operei Hortensiei Papadat-Bengescu. În paragraful imediat următor, criticul afirmă tranşant: „La începutul, la mijlocul şi la sfârşitul literaturii noastre feminine şi a femeilor se află, desigur, opera Hortensiei Papadat-Bengescu”. Prin urmare, în concepţia lui Lovinescu, accentul nu cădea pe aspectul feminin al sintagmei „literatură feminină”, ci pe primul termen. Pentru a fi acceptată, literatura feminină trebuie să fie mai întâi literatură, adică să fie capabilă să facă faţă probei estetice. Iar existenţa Horteniei Papadat-Bengescu îi valida sistemul de lectură.

3. Dintre marii critici, opiniile cele mai sceptice, curat misogine, le-a avut G. Călinescu. Ele au fost cel mai explicit formulate într-o provocatoare conferinţă ţinută, în 1947, la invitaţia Federaţiei Democrate a Femeilor din România, intitulată de primul ei editor, Geo Şerban, Rostul femeii române. Simpla citare a unora dintre afirmaţiile călinesciene, desigur şarjante, dat fiind contextul, va stârni, sunt convins, nervozitate în rândul unor cititoare mai puţin familiarizate cu spiritul mereu extravagant al autorului Bietului Ioanide. Îmi asum riscul: „Da, din păcate, sub un anume unghi de vedere, femeia a avut şi va avea un stăpân şi va dori aceasta. (…) Chiar noţiunea de violenţă are farmecul ei, şi o literatură cu femei nu s-ar putea constitui fără ea. A devenit aproape convenţională situaţia în care femeia preferă brutalitatea bărbatului, lovirea, în locul indiferenţei. Lovirea ca manifestare a mâniei virile este un semn de interes biologic şi sentimental susţinut.”¹ Cât despre şansele femeii de a se realiza în artă şi în speţă în literatură, Călinescu se pronunţă şi mai nedrept: „Rostul femeii române în viaţă şi în artă e de a interesa pe bărbat, a-l ridica la o concepţie înaltă despre valoarea femeii, a-i da noţiunea unei alte erotice.”² Altfel spus, femeii nu-i rămâne decât să se emancipeze până la calitatea de muză adevărată: e singurul rol la care poate spera să ajungă. „A ieşi în calea geniului e cel mai mare merit al femeii!” Prin urmare, femeia nu creează, dar participă la creaţie, inspirând-o. Cum explică „divinul critic” (recunosc că, dat fiind contextul, actualizarea acestui clişeu poate părea un pic cinică) imposibilitatea femeii de a ajunge la creaţia veritabilă? Concepţia sa este că „toată arta de care e în stare femeia, ea o pune în mărirea vârstei ei”. Cu alte cuvinte, preocupările cosmetice ar consuma întregul apetit estetic al femeii. Celelalte forme de artă îi sunt refuzate. Explicaţia? „Femeia pare destinată în genere artelor decorative, care au ca scop transfigurarea practică a naturii. Femeia e practică. Bărbatul, fiind abstractiv, cultivă artele simbolice care exprimă sensurile universului. De aceea, probabil, femeile nu au un Beethoven. (…) Bărbatul e transcendental, femeia e mundană, adevărata producţie feminină se exercită direct în natură.”³ Se observă că marele critic lucrează deja cu abstracţiuni, mai precis, cu tipologii clasice. Mai precis, cu tipologii datate, dacă ţinem cont că, în 1947, prezenţa scriitoarelor în literatura europeană, dar şi în cea română nu mai reprezenta de mult un accident.

A consemnat, pentru dumneavoastră, Bogdan Creţu. Care promite şi o continuare.

¹ G. Călinescu, Rostul femeii române, în vol. Aproape de Elada. Repere pentru o posibilă axiologie, selecţie şi comentarii de Geo Şerban, Colecţia „Capricorn”, 1985, supliment anual al „Revistei de istorie şi teorie literară”, nr. 2, p. 94-95. Textul este recuperat şi în G. Călinescu, Opere. Publicistică, XI (1963-1965). Conferinţe, ediţie coordonată de Nicolae Mecu, text îngrijit, note şi comentarii de Alexandra Ciocârlie, Alexandru Farcaş, Nicolae Mecu, Pavel Ţugui şi Daciana Vlădoiu, prefaţă de Eugen Simion, Academia Română, Fundaţia Naţională pentru Ştiinţă şi Artă, Bucureşti, 2012, p. 631-645.

2 Idem, p. 96.

³ Idem, p. 98-100.

Bogdan Creţu este director al Institutului de Filologie Română „A. Philippide”, Academia Română, Filiala Iaşi şi conferenţiar universitar doctor la Facultatea de Litere din cadrul Universităţii ”Alexandru Ioan Cuza” din Iaşi