Conţi şi duci

La prima vedere, din intuiţie aş credemai degrabă că în prinţ se află nostalgia sau complexul locului secund pe care s-a aflat, ca şi tatăl său, în ierarhia monarhică. Pentru că un prinţ fără regat e ca un muncitor fără obiectul muncii, fără finalitate.

Prinţul Charles a vizitat din nou România. Între el şi ţara noastră este o legătură strânsă, de prietenie sinceră, lipsită de vreun interes meschin. O relaţie platonică, sugerează el. Ba mai mult decât atât, afecţiunea lui se exprimă şi prin nenumărate acte caritabile neînţelese pentru un românaş obişnuit, veşnic pus pe calculul câştigurilor şi pierderilor. De nenumărate ori prinţul a spus că îi plac aceste meleaguri pentru că îi amintesc de Anglia de acum câteva sute de ani. E drept că aici eu mă simt încurcat, nu ştiu dacă să iau această afirmaţie ca pe un compliment sau o jignire. Dacă era vorba de o femeie, mai mult ca sigur s-ar fi simţit ofensată, pentru că nu e prea plăcut să ţi se spună în faţă: „ştii, arăţi exact ca bunica mea când era tânără!…”. La ţări însă, sper că e de bine…

Am văzut chiar o femeie din satul „lui” care îl pupa de zor pe nobleţea sa în stil românesc smuncit şi care cică e prietenă cu el, acesta trimiţându-i frecvent epistole scrise de mână (facebook-ul nu prea merge la casa regală engleză din cauza zidurilor prea groase – nu intră semnalul, dom’le!) şi care cică o acceptă ca prietenă pentru că nu-i cere nimic. Din câte am dedus eu însă, aş crede că e mai degrabă invers, că musiu Charles are un interes cu ea şi cu poporul român. Explic acuşi de ce.

Eu nu cred că vine el în Transilvania să se odihnească, hai să fim serioşi. Fie ea şi odihnă în stil medieval. Eu cred că mai degrabă are alte fantezii istorice, că, slavă domnului, domeniul ăsta e vast, şi nu mă refer la cele deocheate.

Cârcotaş din naştere fiind, nu pot să nu mă gândesc că, totuşi, măcar în subconştientul prinţului, ar putea să existe cel puţin o urmă de gând necurat. Pentru că nicio relaţie nu este vreodată pură, mereu se strecoară în ea cel puţin o dorinţă carnală mică, ceva. Întotdeauna ai vise erotice cu prietena fratelui tău pe care o apreciezi pentru „inteligenţa” şi „frumuseţea ei sufletească”… şi câte altele…

La prima vedere, din intuiţie aş credemai degrabă că în prinţ se află nostalgia sau complexul locului secund pe care s-a aflat, ca şi tatăl său, în ierarhia monarhică. Pentru că un prinţ fără regat e ca un muncitor fără obiectul muncii, fără finalitate.

Şi asta numai şi numai din cauza dezvoltării ştiinţei. Acum, cu minunile medicinii, toate monarhiile se duc peste cap. Regii stau pe tronuri bine-mersi, zeci de ani neîntrerupţi, lăsându-şi moştenitorii cu buza umflată să îmbătrânească tot aşteptându-şirândul. Exemplul perfect fiind prietenul nostru în armură strălucitoare. E drept că nici imaginea nu se prea potriveşte cu titulatura: când spui prinţ te gândeşti la un tânăr chipeş şi plin de energie, dar uite că sunt şi prinţi trecuţi bine de 60 de ani. Din ce în ce mai mulţi…

E o frustrare acolo, să aştepţi de 66 de ani să-ţi vină rândul la tron ca să ai ocazia să te maturizezi, să te împlineşti, să capeţi numele pentru care ai fost pregătit. Dezvoltarea economică şi ştiinţifică pare însă a se împotrivi mersului firesc al lucrurilor monarhiceşti. Elizabeta, regina mamă, trecută şi ea mult de 80 de ani, se ţine în continuare pe poziţie şi cu mâna încleştată pe sceptru, hotărâtă să bată liniştită suta. Şi e rău, pentru că în monarhie longevitatea nu este neapărat un lucru de dorit…

Ce să mai vorbesc de veşnicii condamnaţi la denumirea infantilă de prinţi şi prinţişori a fiilor lui Charles care, mai mult ca sigur, nu vor mai prinde nici neam de tron. Închipuiţi-vă, dacă tatăl lor va intra la tron, în cel mai fericit caz, după ce mama sa va trece de sută, adică la rândul lui în jur de 80 de ani, până să ajungă vreunul dintre băieţi acolo sus, fie se va aboli monarhia, fie medicina va evolua atât de mult încât regii vor putea cârmui o ţară din starea vegetativă. Un rege al viitorului va fi un creier pus într-un borcan, conectat la aparate şi cu o coroană drept capac. Nici neam de moştenitor. Aşa că nu-i de mirare că se poartă cum se poartă. Ei săracii au abandonat din fragedă pruncie ideea moştenirii şi îi doare la sarmale de ce imagine îşi fac în faţa poporului.

Nici abdicările nu mai sunt cum erau. Acuma un rege, dacă se simte în pericol, păşeşte frumuşel în avion şi conduce din orice punct al globului prin Skype…

Aşadar, eu îl înţeleg perfect pe domnul Carol de Ţara Galilor. Să se lipească de o ţară frumoasă cum e Românica noastră, care oricum pare abandonată, deci ca o virgină, şi să încerce să o adopte, să-i devină ca un tată, cu alte cuvinte să se facă Regele Carol al III-lea de Ţara Galilor al României.

Ce idee minunată… Să fim conduşi de prinţul Charles!… Din punctul meu de vedere, ar fi o şansă colosală de a scăpa o perioadă bună de timp de lupta asta deşănţată pentru putere dintre oamenii politici. Ar veni în sfârşit la conducere un om care chiar iubeşte patria ăsta. Ţine la ea ca la o Anglie pierdută, ca la Anglia pe care nu o va putea conduce niciodată. Nu e legătură de sânge, dar e bine şi aşa, în loc să fie iubită de un Băsescu, Ponta sau Antonescu precum un pedofil…

Vom avea şi noi şansa să devenim conţi şi duci, să nu mai fim simpli iobagi. Să beneficiem de toate onorurile şi sclipirea Occidentului. Aşteptăm schimbarea, suntem pregătiţi, rupem chiar pe englezeşte. Mai e un pas.

Se apropie alegerile prezidenţiale. Eu zic să facem o propunere.