Conversaţia

După conversaţia cu doctorul Noimann, Bikinski puse receptorul în furcă, îşi luă taşca şi ziarele sub braţ şi se pregătea să iasă din cabină, era deja cu un umăr în stradă şi cu altul înăuntru, când inima îi tresări auzind în spatele său un zornăit binecunoscut. Suna telefonul. Bikinski înţepeni în uşă, neştiind încotro s-o apuce: înainte sau înapoi. În faţa cabinei se adunase destul de multă lume, care-l zorea să iasă cât mai repede de-acolo. Bărbaţii îşi pierduseră răbdarea, iar femeile trecuseră la ameninţări, agitându-şi poşetele în aer. Pictorul stă în cumpănă: să intre sau să nu intre?! Curiozitatea îl îndemna să ajungă cât mai repede la receptor. În timp ce instinctul de conservare îl trăgea parcă de mânecă, îndemnându-l la prudenţă. Bikinski îşi roti ochii pe deasupra mulţimii agitate care se legăna încoace şi încolo, urlând la el. Un sentiment ciudat de teamă amestecată cu orgoliu îl împinse iarăşi în cabină. Bikinki intră, nu însă înainte de a privi încă o dată cu atenţie în jur. Mulţimea spumega. Bărbaţii şi femeile continuau să se agite. Pe trotuar, un singur om, purtând o taşcă verde, cu pardesiul croit parcă din ziare, stătea liniştit sprijinindu-şi spatele de stâlpul de la semafor. Privindu-l, pictorul se recunoscu pe sine însuşi. Faptul acesta nu-l miră. De mult timp un om ce semăna cu el îi ieşea din când în când în drum. Bikinski îl salută, trăgându-şi şi celălalt umăr după el. Pictorul aflat pe trotuar îl aprobă, dând liniştit din cap. În jurul lui mulţimea continua să fiarbă.

"Sunt unii care n-au ce face şi se apucă de vorbit." "Dacă pui mâna pe receptor, mai dă-i şi drumul!" "Fiecare are timpul său: nu poţi aştepta la infinit!" "Există un timp al vorbitului şi un timp al dormitului." "Nu-mi vorbiţi de dormit. N-am închis ochii de un an de zile. Sunt somnambul!" "Nu mai spune!" "Şi cum e când de caţeri noaptea pe pereţi?" "Ce aş putea să spun?! N-o să credeţi, dar e foarte plăcut!" "Nu cumva şi juisezi, privind de sus în jos la oamenii care dorm în paturile lor?!" "Perversule!" "Obişnuiesc să mă caţăr pe vagoane", îl auzi Bikinski vorbind pe celălalt Bikinski aflat pe trotuar. Deşi pereţii de sticlă ai cabinei erau destul de groşi, astfel încât aproape nici un sunet dinăuntru nu răzbătea în afară, Bikinski auzea tot ce vorbea mulţimea de capete adunată în preajma cabinei telefonice. Şi aceasta nu-l mira. "De un an de zile trăiesc în tren", spuse celălalt Bikinski cu o voce afectată. "I-auzi, dom‘le, de un an de zile stă în tren?! Dar nu ai casă?!" "Nu am. Adică nu ştiu dacă am sau n-am." "Cândva, totuşi, ai avut!" "E posibil să fi avut." "Şi ce s-a întâmplat cu ea?! Nu cumva ai luat credit de la bănci?! Sau ai vândut-o şi ţi-ai băut banii?!" "Sau i-ai jucat la cărţi?!" "Banii, bănişorii lui! "Săracu’!" "Se mai întâmplă şi din astea." "Lumea-i plină de tot felul de nenorociţi…" "Hai zi: ţi-ai vândut casa şi ai băut-o, nu-i aşa?!" "După felul cum arată, aş zice că ai pus punctul pe i!" "Şi cum a fost cu trenul?!" "Ai călătorit cu naşul sau ţi-ai scos bilet?!" "Cum, ai liber?!" "Dar, unde ai lucrat? La CFR?" "Eşti prea tânăr ca să fii pensionar?" "Am călătorit cu acelaşi tren… Un tren lung cât zilele de post!" "I-auzi, mă: cât zilele de post!" "Şi-n zilele de frupt cum te-ai descurcat?" "Am pictat." "Ce?" "Icoane." "Icoane şi mai ce?!" "Icoane şi locomotive!" "Ar trebui să laşi hoinăreala şi să te apuci de treabă serios!" "Dacă nu pot dormi!" "Poate n-ai încercat?!" "Am încercat să adorm în toate felurile. Şi-n picioare, şi culcat. M-am întins şi sub vagoane. M-am culcat şi pe traverse. N-am putut închide-un ochi. M-am forţat şi i-am închis. Şi cum i-am deschis din nou umblam pe vagoane. Călcam uşor pe vârfuri şi nu simţeam în vârfuri decât aer. Sau poate că nici aer. Mergeam în somn. Şi somnul meu era uşor. Atât de uşor încât mă trezeam din el în fiecare clipă… Înţelegeţi, oameni buni?!" "Nu înţelegem nimic. Şi asta fiindcă nu suntem somnambuli. Şi nici prea buni!" "Fiecare cu păcatele lui! Unul nu doarme, altul…" "Tacă-ţi fleanca!" "Dar în cimitir ai încercat?" "Ce să-ncerc?!" "S-adormi! "Am încercat", răsună cu tristeţe vocea lui Bikinski, stând transpus pe trotuar. "M-am dus şi-n cimitir…" "Şi?" "Şi era frumos? Era linişte?" "Era şi nu prea era." "Va să zică aşa!" "Un timp am ascultat ţârâitul greierelor şi cântecul cosaşilor… Orăcăiau şi nişte broaşte căţărate în copaci. Era frumos. Dar cum s-a ivit luna, au apărut şi câinii. Fiecare s-a aşezat pe câte-o lespede şi-a început să urle. Mi-am astupat urechile cu degetele. Apoi mi-am scos căştile din geantă şi le-am pus la urechi. M-am delectat cu Hendrix şi-am ţopăit pe lespezi de morminte, învârtindu-mă pe lângă cruci…" "Şi n-ai dormit?" "Nu, nu am putut dormi." "Morţii nu te-au îmbiat la somn?!" "M-au îmbiat ei cât m-au îmbiat, apoi s-au risipit la locurile lor…" "Crezi că morţii dorm?" "Dorm, fiindcă levitează…" "I-auzi, dom’le! Cică levitează!" "Fiecare în mormântul lui ca într-o locomotivă…" "Călătoresc mereu…" "Unde merg?" "Scrutează bezna." "O străbat în lung şi-n lat… Pleacă şi revin de acolo de unde au plecat…" "Dar de dormit, nu dorm…" "Sunt somnambuli…" "Am încercat să-i scol şi să mă culc în locul lor, dar în zadar…" "Dar poate şi tu eşti mort, odată ce călătoreşti în acelaşi tren de-atâta amar de timp." "Abia dacă-a trecut un an…" "Şi ce ţi-au zis morţii tăi din cimitir." "Nu-s ai mei, ci ai voştri." "Bine, fie şi ai noştri. Dar ce ţi-au zis?!" "Mi-au zis: în mă-sa. Asta mi-au zis!" "Şi te-ai dus?" "M-am dus. M-am urcat în tren şi dus am fost…" "Hm…" "Şi când au văzut că plec au început să strige. Eu fugeam, iar ei se ţineau după mine. Fiecare în mormântul lui. Un şir de morminte trecea în dreapta trenului şi un al şir în stânga lui. Morţii îmi fluturau din mâini. Unii în semn de rămas bun, alţii însă îşi agitau pumnii galbeni, ca de pergament, în aer, şi ameninţau că mă ajung din urmă…" "Ce chestie!" "Da, ce chestie! Mormintele din dreapta înaintau în direcţia în care înaintam şi eu, învârtindu-se-n spirală, în sensul acelor de ceas. Cele din stânga, în sens invers… Şi era o harababură întreagă în ordinea aceasta de nedescris. Aud şi acum vuitul acela în urechi, acompaniat d-un şuierat lugubru de locomotivă…" "Ce spunea şuieratul? Ce spunea urletul?" "Nu ne uita, copile… Asta spunea…" "Şi tu erai mort?" "Eram singurul viu coborât în lumea morţilor. De aceea nu puteam dormi!" Cu mâna întinsă spre receptor, Bikinski ascultă cu atenţie această conversaţie, ce i se păru ciudată. Mai multe voci încercau să dialogheze cu vocea lui, pe un ton când jos, când ascuţit, insidios. Vocile se gudurau pe lângă vocea celuilalt Bikinski, aflat pe trotuar, dădeau din cozi, se amuşinau între ele. Amuşinau şi vocea sosiei lui Bikinski ce stătea în faţa lor monologând cu sine însăşi. Schelălăiau de bucurie, apoi începeau să se încaiere între ele, alcătuind un ghem de lătrături. Ghemul se rostogolea încolo şi încoace în faţa cabinei. Mârâia la Bikinski, scoţând bale pe gură. Apoi ghemul se destindea din nou, gudurându-se la picioarele sale. Vocile îi lingeau pingelele adidaşilor Nike. I se căţărau cu labele pe piept, căutând să ajungă la faţa sa. Bikinski însă era prevăzător. Îşi ferea faţa ascunzând-o în mânecă. O jumătate de faţă în mâneca dreaptă. O jumătate în stânga. Vocile adulmecau amuşinând în aer. Acolo unde fusese faţa lui, acum era un gol. Iar golul avea oroare să fie lins pe-obraz. "Hai, ieşi odată afară!" "Bodogăneşti de unul singur de un sfert de ceas…" "Bodogănesc, răspunse pictorul. Cât am stat în cimitir, am tot bodogănit. De la morţi, am vrut să învăţ arta tăcerii. Şi am tăcut un timp, ascultând glasurile din jur. Apoi am început să vorbesc cu mine însumi. Fiecare mort vorbeşte doar în sinea lui." "Vorbeşte în sine, numai lasă telefonu-n pace. Vrem să vorbim şi noi!" Larma începu să crească din nou. Poşetele se agitară. Pumnii se ridicară din nou în aer. Lumea urla. Dar Bikinski nu auzea sau se făcea că nu aude. Auzea sunând receptorul pe o melodie cunoscută a lui Hendrix. Cât timp chitara zdrăngăni, pictorul stătu nemişcat cu receptorul strâns lipit de urechea dreaptă. La această melodie pictorul nu rezista. Le făcu semn celor din stradă să mai aştepte un pic. Avea de primit un mesaj important de dincolo de mormânt.

"Alo?, făcu el în receptor. Cu cine am onoarea?"

"Domnu’ Bikinski?", se auzi la telefon o voce feminină.

"Scuzaţi-mă, totuşi, cu cine am onoarea?"

"Cum, chiar nu mă recunoaşteţi?"

"Nu, spuse sec Bikinski. Spuneţi-mi cine sunteţi şi explicaţi-mi şi cum m-aţi găsit la un telefon public, de unde tocmai am vorbit? De ce evitaţi să răspundeţi la întrebări?"

Văzând că vocea nu răspunde, pictorul întrebă: "De fapt, cine sunteţi?"

"Adânciţi-vă în sine şi o să aflaţi îndată cine sunt…"

Nichita Danilov este directorul general adjunct al Institutului Cultural Român din Chişinău, scriitor şi publicist