„Convorbiri literare” şi istoriile literaturii române (II)

– Da, fireşte, cu modestie şi fără fasoane. Obsesia noastră pentru obţinerea unui râvnit, dar conjunctural, premiu Nobel arată interesul exagerat pentru imagine în detrimentul substanţei care ar legitima mai serios orgoliul şi patriotismul local. O firească, nepărtinitoare, punere în discuţie a literaturii noastre cu ceea ce e de comparat (literaturile naţionale ale vecinilor noştri mai apropiaţi sau mai îndepărtaţi precum polonezii, ungurii, cehii etc.) ne-ar mai aduce cu piciorele pe pământ.

5. Alex Ştefănescu, în Precizările preliminare care-i însoţesc Istoria literaturii române contemporane (1941-2000), subliniază că îi place să-şi imagineze lucrarea sa ca pe o Arcă a lui Noe pe care a luat tot ce era mai frumos, semnificativ şi demn de salvat din literatura română contemporană. Din ce era mai frumos, semnificativ şi demn de salvat ce au salvat sau ce nu au salvat aceste Istorii literare? Toate cele urcate pe Arcă au fost cu adevărat demne de salvat? 

– Probabil că nu, aşa cum nu mă îndoiesc că posteritatea va cerne diferit, însă asta nu are prea mare importanţă atâta vreme cât valoarea acestor lucrări este mai curând de ordin sociologic şi ele dau seamă, în principal, de grupurile de putere şi de coteriile la care au fost afiliaţi autorii decât de vreo judecată definitivă. Repet, ceea ce le lipseşte este perspectiva comparatistă măcar europeană şi anvergura teoretică.

6. În finalul Introducerii la Istoria critică a literaturii române (cinci secole de literatură) Nicolae Manolescu spune despre sine că nu mă consider… decât unul dintre zecile de cartografi, silitor şi modest benedictin al ideii că fiecare se cuvine judecat după ce a realizat, oricât de mare ar fi depărtarea la care se află harta lui de harta ideală pe care, în naivitatea lor, iubitorii de literatură o cred posibilă.
Dacă am judeca după ce a realizat fiecare dintre zecile de cartografi, în ce măsură harta proprie coincidea cu hărţile istoriilor literare de după ’89?
– Cartografia domnului Nicolae Manolescu a fost deja dezbătută în detaliu (cea mai bună analiză mi s-a părut până acum aceea a criticului ieşean Bogdan Creţu) şi problemele ei esenţiale nu sunt atât decupajele operate, cât neglijenţele de informare şi superficialitatea orgolioasă a autorului, de neacceptat la un asemenea ambiţios demers. Nu nemulţumirile virulente ale excluşilor, nici observaţiile veninoase ale nedreptăţiţilor contează neapărat aici, cât oscilaţiile de metodă şi rigoare, şocante pentru „Criticul en titre al momentului”. Volumul are pagini interesante şi utile din anii când domnul Manolescu era serios şi aplicat (în urmă cu două-trei decenii) şi superficialităţi triste la cineva care şi-a întocmit grăbit opul pentru a forţa intrarea în Academie. Dacă Lista sa celebră beneficia de circumstanţele atenuante invocate de orice volum care e o sumă de recenzii, Istoria critică a fost un demers riscant, nechibzuit la un veac de la apariţia volumului reper al lui Ibrăileanu despre spiritul critic. Ambiţia de a rivaliza cu Maiorescu şi George Călinescu s-ar putea să-i fie, pe termen scurt şi lung, nefastă graţiosului şi supravalorizatului cumulard de azi. Odată livrată pe piaţă, cartea domnului Manolescu încetează să mai beneficieze de aura unei potenţialităţi ademenitoare devenind un corp cultural supus atât disecţiei profesioniste şi analizelor istorice, sociologice, de mentalităţi, cât şi destructurării, poate excesive, dar inevitabile, a bârfelor şi minimalizărilor ucigaşe ale lumii literare şi/sau mondene contemporane de la noi.

7. Având cu toţii ca model copleşitoarea Istorie a literaturii române de la origini până în prezent (1941) a lui G. Călinescu (poate cea mai apropiată ca realizare de definiţia din Dicţionarul de termeni literari, recunoscându-i-se totodată acribia şi cuprinderea cât mai largă a tot ce era demn de salvat), cum poate fi lecturată afirmaţia lui Nicolae Manolescu din Epilogul Istoriei sale, că selecţia constă mai puţin în ce afirmă decât în ce neagă: e mai bine definită de absenţe decât de prezenţe? Considerati absenţele din Istoriile literare postdecembriste mai semnificative decât prezenţele?

– George Călinescu a instituit prin fabulosul său roman deghizat în istorie a literaturii un canon toxic. Nu de asta avem nevoie acum, iar cei care au rămas prinşi în malaxorul devorator al acestui canon nu pot face, din nefericire, decât figură de epigoni, mai mult sau mai puţin onorabili. Ne lipsesc eforturile oneste, depasionalizate, academice, făcute cu instrumentar adecvat, cu rigoare şi metodă, de un colectiv de profesionişti lipsiţi de inhibiţii, eventual şcoliţi în Occident, care să dea seama de specificul literaturii naţionale încadrat cum se cuvine în ansamblul literaturii universale. Pe scurt, avem nevoie de o Istorie care să poată fi, cu folos, tradusă în toate limbile, care să stea solid în rafturile de referinţe obligatorii din marile biblioteci. Nici una din încercările de până acum nu corespunde acestor cerinţe minimale, obligatorii într-o cultură stabilă, solidă, fără complexe şi fără infatuări rizibile. Mai aşteptăm.