Datul in spectacol: Niste comedii de Lucian Dan Teodorovici

In urma cu cativa ani, pentru a intelege mai bine cum se arhitectureaza relatiile intre personaje si se tridimensionalizeaza naratiunea, a decis sa studieze Regia la Universitatea de Arte „George Enescu“ Iasi. Iar primul spectacol montat dupa absolvire, ca regizor cu acte-n regula, a fost pe un text dominant literar, Prapadul de Atilla Bartis. Ultimul roman al lui Teodorovici, multipremiatul Matei Brunul, al carui fan declarat sunt, avea protagonist un actor marionetist.

Cea dintai piesa de teatru a scris-o tot din nevoi literare: pentru a exersa dialogul ca formula narativa. Apoi a mai scris o piesa si inca una. Unele au fost prezentate in lecturi publice; alta, in versiune readiofonica. Ce vreau sa spun insistand pe filiatia literatura-teatru e ca piesele lui Lucian Dan Teodorovici sunt texto-centriste, literatura dramatica in acceptia clasica a termenului, in egala masura de citit si reprezentat scenic. Si nu texte de spectacol, scrise mai degraba pentru a fi puse in scena si mai putin pentru a fi tiparite si lecturate, cum se intampla in artele spectacolului.

Rame cu care autorul detaseaza secvente din realitate

Recent, Editura Cartea Romaneasca i-a adunat in volum „niste comedii“, trei la numar, sub titlul uneia dintre ele, Unu+unu (+unu…). Pe care o stiam foarte bine, inca de anul trecut, la scurt timp dupa finalizarea scrierii, cand am convins autorul s-o prezinte, in regie proprie, in seria de spectacole-lectura realizata in Festivalul International de Teatru pentru Publicul Tanar Iasi, editia a VI-a. Tema editiei era „Ludic“, iar piesa se potrivea perfect. Ca sa continui rememorarea stranselor mele legaturi estetice cu textele lui Teodorovici, sa mai spun ca si o alta lucrare dramatica din proaspatul volum, Elefanti roz si elefanti galbeni, imi era familiara. M-am tinut de capul autorului – pe blog, acesta scrie, in stilu-i elegant, ca „m-am luptat“, va inchipuiti cat de mult am putut insista?, pentru a-l convinge sa reprezentam tot ca spectacol-lectura piesa aceasta in cadrul Proiectului dramatIS, in 2007: „Si, de vreme ce am scris piesele astea, s-a ocupat de ele doamna Oltita Cintec, care s-a luptat atat pentru montarea uneia, ma refer la prima piesa trecuta aici (Elefanti roz. Elefanti galbeni. Si oameni, n.m.), cat si la cuprinderea ei intr-un volum colectiv. Asa m-am trezit si autor de dramaturgie cu carte la purtator. Cartea se cheama Antologia dramatIS, a aparut in 2008 la Editura Cartea Romaneasca, iar eu apar pe coperta alaturi de Dan Lungu si Catalin Mihuleac, in calitatile noastre de autori“. Am facut bine staruind!

Revenind, din Unu+unu (+unu…) doar pe unul nu-l stiam, Lift in miscare, dar le-am (re)citit pe tustrele cu egal interes si placere. Sunt texte elaborate, care atesta capacitatile imaginative si literar-teatrale ale lui LDT. Sunt „niste“ comedii intr-adevar, pentru ca nimeni nu se va prapadi de ras parcurgandu-le ori vizionand spectacolele generate. Deschid o paranteza referitoare la Matei Brunul, la lansarea caruia, la Iasi, Dan Lungu, unul dintre prezentatori, se referea la lipsa de umor a prozatorului. Si acolo, in roman, si aici, in scrierile dramatice, exista un umor estompat de absurdul si ironia in care Lucian Dan Teodorovici se instaleaza creativ. De straturile metafizice pe care le construieste prin situatii dramatice, personaje, replici. De pilda, in Elefanti roz si galbeni, cineva zice: „Nu foarte multi oameni au privilegiul de a fi nascuti de mama lor“; ori „numai ele, femeile, nu imbatranesc niciodata“; sau „eu sunt fosta nevasta a sotului meu“. Iar in Unu+unu (+unu…): „Azi trebuie sa lucreze peste program. Mi-a zis ca nu intarzie peste ora 6 si m-a rugat sa-ti transmit sa nu te-arunci pana n-ajunge si ea“. Nu exista nici o indoiala: Teodorovici e in relatii excelente cu cuvintele si cu fictiunea narativ-teatrala! Piesele lui au materie scenica, fluiditate ideatica si performativa.

Daca ar fi sa identific cateva caracteristici generale ale celor trei texte, care sunt foarte diferite, as incepe cu faptul ca fiecare e o rama cu care autorul detaseaza secvente din realitate. Asemenea unui polaroid, care developeaza un cadru. Contextele dramatice evolueaza putin, sunt construite in primul rand pentru a infatisa. Cu exceptia lui Cristian din Unu+unu (+unu…), si a cumnatului lui, Pavel, care in dramatis personae e doar Cumnatul, dar de dragul unui nostim joc de cuvinte, in text isi dezvaluie identitatea nominala: „Pavel care are o fabrica de pavele“, personajele nu poarta nume. Anonimizarea e generalizanta, pentru ca eroii lui LDT, animand tablourile fictionale, nu evolueaza, nu se schimba, raman aceiasi. Sunt importanti artistic prin biografiile scenice care definesc mai putin indivizi si mai mult tipologii.

Din prima dragoste, aceea pentru literatura, vine si abundenta de didascalii. In Unu+unu (+unu…) din indicatii-suport ele se transforma in parte a reprezentatiei ca partitura a personajului Povestitorul. Dramaturg-regizor, Teodorovici se joaca si cu spatiul teatral, deschizand in Lift in miscare un exercitiu dramaturgic de deconstructie teatrala, culisele si sala, jongland din scriitura cu toate dimensiunile perimetrului scenic: sus-jos, stanga-dreapta. Si nici publicul nu e pierdut din vedere, e teatralizat, implicat in spectacol, mai ales in Lift in miscare. O parte a privitorilor, randul intai, devine cor al spectatorilor, iar actorii se adreseaza direct celor din sala, parasind conventia.

Ca orice cititor, am preferintele mele si un mic top al celor trei texte, top cu care imi inchei articolul. Din Unu+unu (+unu…), primul loc e ocupat de a treia piesa din sumar; locul al doilea, de prima piesa; iar pe pozitia a treia se plaseaza a doua piesa. Nu aveti de ales: trebuie sa vedeti sumarul! Si sa cititi.