De ziua Franţei

A trecut şi 14 iulie, sărbătoarea naţională a Franţei. Nu voi spune, aici, de ce iubesc această ţară, dar aş putea încerca să explic de ce continuă, după atâta vreme, să mă fascineze.

Franţa zugrăvită de lecturile copilăriei a fost urmată de cea a regilor şi generalilor. Ea a făcut loc, la momentul potrivit, Franţei literaţilor. Mult prea devreme, din păcate, aceasta din urmă a lăsat loc Franţei filosofilor. În fine – din nou, mult prea devreme – şi aceasta s-a înclinat în faţa Franţei teoreticienilor politici şi oamenilor de stat. E puţin probabil ca ea să se lase îndepărtată, deşi există atâtea alte ipostaze pe care n-am avut ocazia, energia sau competenţa de a le cunoaşte mai îndeaproape. Dar ele există şi continuă să mă provoace şi să-mi creeze un acut sentiment de vină.

Franţa mi s-a dezvăluit cu o generozitate mai mare decât eram eu capabil să cuprind, în diverse momente ale existenţei mele, iar unul dintre motivele fascinaţiei de care vorbeam mai sus ţine de senzaţia că e tot acolo, primitoare – inclusiv pentru cei care, nerecunoscători, i-au dat mai puţină atenţie decât merita. Momentele şi ipostazele pe care le-am ratat sunt tot acolo, doar că li s-au adăugat multe altele. Franţa e primitoare, tolerantă şi îmi dă senzaţia că voi fi iertat, că sunt aşteptat cu bucurie să revin. E, în acelaşi timp, suficient de orgolioasă încât să ştie că voi reveni.

Tentaţiile de astăzi sunt mult mai numeroase, pentru că trăim într-o epocă ale cărei defecte sunt multe şi mari, dar care nu ne poate răpi libertatea de alegere. Vor fi ele, însă, la fel de puternice precum cele de ieri, când raţiunea şi sentimentele îi făceau pe atâţia dintre noi nu doar să-şi constituie propriile imagini despre Franţa, ci să le şi însufleţească, adesea naiv şi adesea exagerând? Nu-mi amintesc prea bine ce şi cum s-a întâmplat, dar am ajuns, destul de repede, să înţeleg ce este aceea legătură specială. Iar, mai târziu, pe măsură ce aflam mai multe, să simt că ea nu este doar o ficţiune utilă.

Poate că e mai greu, astăzi, să se parcurgă asemenea procese. Modul în care Franţa s-a deschis generaţiei mele şi celor mai vârstnice a fost fascinant, dar nu mai poate fi reprodus astăzi. Emoţia şi încărcătura politică şi spirituală a semiclandestinităţii au fost înlocuite de rigoarea instituţiilor şi eficienţa politicilor care ne încurajează, astăzi, să ne (re)întâlnim cu Franţa ideilor, indiferent sub ce formă sau cu ce motivaţii. În definitiv, vorbim adesea şi de Franţa ideologiilor.

Iar astăzi avem parte, mult mai mult decât în trecut, şi de Franţa lucrurilor. Nu trebuie să tratăm cu superioritate „lucrurile”, pentru că ele ne trimit tot la oameni – la ingeniozitatea, dexteritatea şi rafinamentul lor. De aici nu avem mult până la tehnologie, miza marilor campionate în care Franţa e mereu printre favorite. Şi încheiem ocolul, ajungând la inovaţie. Poate că Franţa îşi menţine o bizară reticenţă în a aplauda piaţa liberă, dar asta nu ne împiedică să observăm cât de mulţi dintre marii inovatori şi creatori de lucruri au fost sau sunt francezi.

Mai e nevoie de asemenea argumente pentru a respecta Franţa? Desigur că nu, dar e bine să ţinem cont şi de ele. Ele se adaugă unor teme pe care le întâlnim mereu, mai mult sau mai puţin bine reliefate, în discursurile cotidiene despre Latinitate, Revoluţie, Libertate, Cultură, Progres, ştiinţă, Alianţă, Europa Unită – pentru a oferi doar câteva exemple. Şi, desigur, astăzi e mai uşor decât în trecut să vedem oamenii, locurile, stilurile de viaţă ce constituie ipostaza mai puţin spiritualizată a Franţei.

Mulţi dintre românii care ajung să experimenteze viaţa de zi cu zi în Hexagon, studiind sau muncind acolo, se întorc cu experienţe greu de înţeles – şi, uneori, greu de acceptat – pentru simplul vizitator sau pentru cel care n-a păşit niciodată pe sol francez. Foarte probabil, şi mulţi dintre francezii care au vizitat sau au locuit în ţara noastră ar putea avea propriile dezamăgiri. Ceea ce contează, însă, e felul în care tratăm fiecare dintre noi – şi împreună, ca grupuri – insatisfacţiile şi dezamăgirile. Iar onestitatea este, şi aici, absolut esenţială.

Relaţiile interumane şi, de ce nu, schimburile economice, investiţiile şi relaţiile politice vor juca, probabil, un rol din ce în ce mai mare în crearea imaginii noastre despre Franţa. Şcolile, universităţile şi instituţiile culturale au, şi ele, o menire pe care îmi place să cred că şi-o vor onora. Vom ajunge să înţelegem mai bine şi să respectăm mai mult această ţară. Pentru a o iubi, însă, e nevoie şi de puţin noroc.