Destinul unei familii de români americani

Credea că nu se va mai întoarce în sărăcia lui din satul de pe Mureş. În plus, ungurii, pe care nu-i avea la inimă, nu dădeau semne că îşi vor încheia prea curând domnia lor de o mie de ani. Era holtei, dar nu i-a trebuit prea mult ca să-şi găsească o româncă bine făcută, cu douăzeci de ani mai tânără, care i-a dăruit 3 copii. La început şi-a continuat îndeletnicirea de acasă, făcându-se cow-boy în statul Indiana. După care a lucrat la Ford. În 1920, după cele două fete, vrednica lui nevastă a născut un băiat bălai cu ochi verzi, ce avea să fie mezinul familiei. Era tare mândru de feciorul lui şi l-a botezat – cum altfel! – tot Gheorghe. Le-a mers bine acolo, au agonisit bani şi într-o zi l-a prins dorul de casă, aşa cum li se întâmplă îndeobşte românilor desţăraţi. Trecuseră 28 de ani de când plecase din Ardeal. A aflat că la 1 decembrie 1918 Ardealul se unise cu România şi s-a bucurat că nu trebuie să-i mai sufere pe orgolioşii grofi unguri. Când cineva i-a spus că Nemeş e nume de mic nobil unguresc, a respins categoric teoria, susţinând cu tărie că neamul lui e ortodox şi românesc de când se ştie. A scris rubedeniilor, interesându-se dacă nu ar putea găsi nişte pământ ca să-şi facă o fermă, aşa cum văzuse în Indiana. Nu i-a trebuit prea mult să se hotărască apoi să-şi îmbarce pe vapor câteva amintiri americane, să-şi ia nevasta şi copiii şi să se întoarcă în satul lui. Mezinul George avea 7 ani şi rupea bine englezeşte, deşi nici graiul românesc nu-i era străin. Plecase din Austro-Ungaria şi venea acasă în România. Cu banii agonişiti şi-a luat mai multe acareturi pe care le-a înmulţit mereu, reuşind să adune câteva zeci de iugăre de pământ. Consătenii i-au zis “Americanul” şi-l puneau uneori să le vorbească englezeşte, ca să se binedispună. Nu-i vorbă, şi el se distra vorbindu-le de neînţeles, ca să-şi bată joc de cei leneşi şi invidioşi.

Una peste alta le-a mes bine, iar George a ajuns un tânăr frumos, înalt, cu părul ondulat şi ochi verzi ca smaraldul, care le băga în boale pe fete. În fotografia de la 20 de ani e îmbrăcat într-o frumoasă tunică românească, pantaloni-pană mulaţi pe picior şi cizme ungureşti înalte.

În anul 1940, ungurii au pretins o bună parte din Ardeal, printre care ţinutul Mureşului. Bătrânul Nemeş se aştepta la ce-i mai rău. Pentru o clipă l-a bătut gândul să se întoarcă în America, a cării cetăţean era, dar nevasta i-a retezat degrabă visul. În toamna lui ’44, trupele româneşti i-au scos de sub unguri, realipindu-i la patria mamă. Nu ştia că patria era din nou vitregită, fiind vândută ruşilor. Deşi votaseră mereu cu Domnul Maniu, ca mai toţi românii, de altfel, nemeşenii nu se temeau de bolşevici. Ungurii obraznici şi calici au trecut repede de partea noii stăpâniri, sperând în reînscăunarea lor la putere, cu ajutorul ruşilor de această dată. Iar lucrarea s-a întâmplat după voia lor. Satul lui a intrat în făcătura bolşevică numită Regiunea Mureş Autonomă Maghiară. “Americanul” Nemeş a devenit suspect că ar fi spion al imperialiştilor şi a fost pus sub strictă urmărire. După care, sub diverse pretexte comuniştii i-au confiscat toată averea, ajungând din nou sărac lipit pământului, mai ceva ca înainte de plecarea în Lumea Nouă. Pentru că nu făcuse politică a scăpat de puşcărie, dar s-a prăpădit curând de inimă rea. Cetăţenia americană i-a fost luată de comunişti, fără a fi întrebat.

Tânărul George şi-a întemeiat familie, a avut tot 3 copii, la fel ca bătrânul, a muncit din greu prin diverse fabrici din Mureş şi s-a bucurat nespus când, în 1989, au căzut comuniştii. Avea 69 de ani şi spera să-şi câştige dreptatea şi averea furată. Dar duplicitatea regimului Iliescu şi complicitatea autorităţilor locale l-au împiedicat . Nu a reuşit să recupereze decât o mică parte din vechea avere, la fel ca cei mai mulţi români cinstiţi care au supravieţuit cutremurelor istoriei, în confruntarea cu noii parveniţi, de altminteri urmaşii comuniştilor. Au câştigat oamenii lui Iliescu şi au pierdut din nou vechile familii de români harnici şi gospodari. Iar aceasta echivalează, în fond, cu actul de deces al ţărănimii.

Mihai Dorin este istoric şi publicist