Elipsa poetului…

Ilustrându-şi harul poetic pe la începutul secolului al XIX-lea, boierul pofticios Costache Conachi, de femeie iubeţ, dar pe măsură de talentat în a-i închina, petrarchian, ode pline de oftaturi lirice, a încălcat, prin verva-i lubrică, destule convenţii ale pudibondei epoci. Dacă anumite gesturi ale sale au şocat contemporanii, obişnuiţi a trage groase straturi de catifea între isprăvile de alcov şi ochii lumii, poemele sale au ajuns, rapid, foarte populare, devenind adevărate „şlagăre” prin periferiile oraşelor.

După câteva versificări în marginea puritanismului epocii, autorul nu se mai întreabă, patetic, dulceag, ce este amorul, ci, mult mai pragmatic, aţâţător Ce este nurul? Abia pe terenul senzualităţii neîngrădite Costache Conachi încetează a mai fi un „Petrarca ras în cap”, cum îl numea Călinescu, rob al Catincăi, dar mai ales al Zulniei, şi devine un om de carne, ca să spun aşa, mult mai interesat de femeia cunoscută nu „pe dinlăuntru”, cum preventiv îşi îndemna fii Neagoe Basarab, ci în latura sa strict epidermică. Poemul se vrea, declarat, dacă ţinem cont de primul vers, un imn adresat nu femeii ca atare, ci, mai nuanţat, farmecelor sale. Şablonul idealizării petrarchiene a iubitei se lasă aici înăbuşit de un alt soi de extaz, mai lumesc, poate, dar nu mai puţin incitant. Nurul este, nici mai mult, dar nici mai puţin decât „împărat al podoabelor fireşti”. Conachi pare a pricepe care este motorul lumii şi nu pregetă a o spune, deloc îngrijorat: „Şi stăpâneşti lumea toată numai prin plac şi prin haz”. Amorul adevărat, înţelege perfect poetul, nu se poate debarasa de experienţa esenţială a cunoaşterii carnale, chiar dacă aceasta este dispreţuită de anumiţi filosofi de bună seamă devitalizaţi. Astfel, tocmai arsenalul senzual ale femeii îl mână în luptă pe bărbat, iar acest aspect esenţial nu trebuie dispreţuit. S-ar putea ca istoria să se mişte prin intermediul altor resorturi decât cele politice. Iată un astfel de strigăt (de luptă, curat de luptă): „Ah, Nurule împărate, ţie numai mă închin…/ Pentru tine slăvesc lumea, pentru tine eu suspin!”.

După ce se specializase în tânguiri petrarchiene, din care rezulta, restrictiv, cum că în meşteşugul amorului sufletul e cel care face cărţile, Conachi se decide să-şi încerce pana şi într-un registru prea puţin acceptat în epocă oficial, însă gustat cu asupra de măsură în intimitate: poezia erotică, senzuală, care aduce cu deşucheatele cântece lăutăreşti. „Eram hotărât să mor/ Şi să nu mai fac amor,/ Lunecându-m-a gândi/ C-oi trăi făr-a iubi”, se jeleşte poetul într-un pueril text care începe, totuşi, promiţător, clacând la final şi punând marele farmec al femeii pe seama ochilor: „Căci numai la ochii tăi/ Au fost scris ochilor mei/ A se închina curând,/ De vreme ce foc aprind”. Poetul îşi păstrează încă rangul, rămânând în limita convenţiei pudice a vremii.

Adevăratul amor, ştie prea bine autorul, nu se poate întemeia doar pe ipotetice şi atât de imprevizibile legături sufleteşti, exclusivismul fiind, în acest caz, pur utopic. Dimpotrivă, arsenalul care stârneşte pasiuni, prin care el, Amorul, subjugă fiinţa ţine de ordinul trupescului: „ochi şi gene şi guriţă,/ Obraji rotunzi, albi şi rumeni, piepturi, sânuri cu mici ţâţe/ Sunt a sale vânătoare, şi întru a sa trufie/ Mai are încă un lucru – care-l tac, că lumea-l ştie”. Ce să fie, ce să fie? Elipsa poetului nu e neapărat semn de pudoare, ci şi de incitare, căci uneori lucrurile nerostite sunt mult mai evidente decât cele date ferm în vileag. Astfel de versuri constituie, totuşi, nivelul teoretic al înţelegerii iubirii, în complexitatea sa trupească şi abia apoi spirituală.

Atunci când se scutură de toate prejudecăţile, şocându-şi contemporanii prin lubrica-i vervă lirică, Costache Conachi devine un poet de o modernitate care poate mira azi, anunţând un discurs dezinhibat care va face destule victime printre poeţi şi în plin secol XX. Iată unul dintre cele mai îndrăzneţe îndemnuri la amor liber, descătuşat. Poemul cu pricina nu a fost inclus în ediţiile clasice ale operei sale, semn că a fost nevoie ca discursul liric să se descotorosească de toate pudibonderiile tipice romantismului Biedermeyer, persistente pentru o bună bucată de vreme în literatura noastră. Iata textul: „Sânii, peptul desveleşte,/ Ţiţişoare rumineşte,/ Aruncă de pe picioare/ Orice feliu de-nvelitoare/ Şi spune cu îndrăzneală/ C-am să dau mare năvală”. Nimic idealizat aici, dimpotrivă, silueta, până atunci maculată, diafană, ceţoasă, a femeii devine cât se poate de concretă. Plasat în tradiţia poeţilor trubaduri, Conachi se decide să dea atacul, cucerind o redută care, de regulă, ar fi trebui supusă asediului unor strategii lirice care riscau să consume toată vlaga amorezului.

Un Emil Brumaru, un Octavian Soviany (din Dilecta) de aici îşi extrag resursele, din aceste prime semne de poezie eliberată de convenţii. Versuri precum: „Ţi-i rotunjimea ţâţei geluită/ Şi la mijloc cu cafeniu buton,/ Şi coapsa ta cu fiebinţeli de plită/ L-ar fierbe până şi pe Solomon” sau toată Infernala comedie ale celui dintâi ori distihuri de genul: „Când te sărut, Dilecta, pe pântecu-ţi bălan,/ Amorul nostru poate părea cam lesbian” sau: „Am învăţat, Dilecta, anume şiretlicuri/ Ca să îţi scriu cu limba, sub pântece, distihuri”, aparţinându-i celui din urmă, sunt de factură livrescă, în primul rând pentru că avem tendinţa a le raporta nu la o autenticitate primă, ci la un manierism ale cărui rădăcini se află în poezia lui Conachi.

În privinţa poeziei erotice, Costache Conachi a deschis, în literatura noastră, un făgaş trainic.

Bogdan Creţu este director al Institutului de Filologie Română „A. Philippide”, Academia Română, Filiala Iaşi şi conferenţiar universitar doctor la Facultatea de Litere din cadrul Universităţii ”Alexandru Ioan Cuza” Iaşi