Eminenţe medicale ieşene

Folosesc termenul de "presărat” datorită faptului că un număr important de medici îşi caută şi îşi găsesc desăvârşirea profesională pe alte meleaguri, unde sistemul de sănătate este bine organizat şi e finanţat pe măsură. Nici chiar în asemenea condiţii, cei care au rămas să vegheze la sănătatea noastră nu sunt puţini. Unul dintre ei este Profesor Doctor Viorel Scripcariu, şeful Clinicii de Chirurgie Oncologică de la Institutul Regional de Oncologie din Iaşi, care a avut amabilitatea de a-mi acorda un interviu.

Emil Stratan: Dintru început, îmi permit să subliniez dificultatea majoră a unui om de rând de a înţelege profesia de chirurg. De aceea vă întreb: poate fi stăpân chirurgul pe viaţa şi pe timpul lui?

Viorel Scripcariu: În momentul alegerii acestei specialităţi, deşi nu am avut pe nimeni în familie care să fi fost medic, am ştiut că nu voi mai putea fi stăpân pe viaţa şi pe timpul meu. Încetul cu încetul, timpul petrecut în spital a început să se dilate în detrimentul celui petrecut în familie, astfel că pot spune acum, după 25 de ani de profesie, că un chirurg dedicat meseriei sale nu mai poate fi stăpân pe timpul şi pe viaţa lui. Însă satisfacţia binelui făcut unuia dintre semenii tăi compensează orice senzaţie de minimalizare a acestor două coordonate.

E.S.: Vă număraţi printre chirurgii ai căror prestigiu profesional şi moral este unanim recunoscut de lumea medicală ieşeană şi nu numai. V-aţi format, din câte ştiu, la Clinica a III-a Chirurgie din cadrul Spitalului "Sf. Spiridon”, o adevărată şcoală a chirurgiei ieşene. Ce personalitate v-a îndrumat paşii spre această nobilă profesie? Când aţi păşit prima dată în această clinică, se mai simţea "parfumul” renumitului fomator de şcoală, profesorul Gheorghe Chipail?

V.S.: Formarea mea a fost ceva mai complexă, dar s-a axat, în principal, pe activitatea începută în urmă cu 25 de ani în Clinica a III-a Chirurgie. Spun "complexă” pentru că nu pot să nu menţionez activitatea în Secţia de Chirurgie a Spitalului Judeţean Braşov şi apoi cei doi ani petrecuţi în Manchester, UK, într-un spital cu un nume foarte frumos şi expresiv: Hope Hospital.

Personalităţile care mi-au îndrumat paşii în Clinica III Chirurgie din Iaşi au fost chirurgi de renume ai şcolii ieşene de specialitate: Prof. Dr. Cristian Dragomir, Prof. Dr. Costel Pleşa, Prof. Dr. C. Dolinescu. Pot spune că sunt format de Profesorul Cristian Dragomir, pe care l-am admirat şi îl voi respecta întotdeauna pentru tot ce a însemnat şi înseamnă el pentru mine, pentru definirea mea chirurgicală. Când am venit în Clinica III Chirurgie, prezenţa aici a Prof. Dr. Gheorghe Chipail era atât  fizică, deoarece profesorul putea fi văzut încă în cabinetul său aproape zi de zi, cât şi emoţională, prin atmosfera pe care a lăsat-o moştenire colectivului format de Domnia sa.

E.S.:  Din câte ştiu, chirurgia se face de la ora 0 la ora 24. V-aţi gândit vreodată să renunţaţi la chirurgie, aşa cum a făcut-o marele poet englez John Keats?

V.S.: În chirurgie, nu eşti întotdeauna "răsplătit” cu momente frumoase. Există şi momente grele, încordate, momente care dau naştere unor stări tensionale de mare amplitudine. Nu m-am gândit niciodată să renunţ la chirurgie, deoarece mi-am dorit această specialitate încă de pe băncile facultăţii. Nu poţi renunţa la ceva ce îţi este drag şi îţi oferă cele mai mari satisfacţii şi împliniri.

E.S.: Profesia de chirurg este definită de chirurgul italian Andreea Majochi, în cartea sa Printre bisturie şi foarfeci, ca fiind "ştiinţă divină şi artă divină”. Sunteţi de aceeaşi părere?

V.S.: Cred că este o descriere plastică specifică unui artist. Mai cred că pragmatismul şi realismul chirurgului sunt elementele care pot defini cel mai bine un act chirurgical. Iar cel ce îl performează este chirurgul, care poate face artă numai prin cunoaştere, pricepere şi talent. Consider că un chirurg lipsit de talent nu va putea face niciodată artă. Dar actul chirurgical nu are nimic divin.

E.S.: Colegii dvs. de breaslă sunt fascinaţi de manualitatea cu care operaţi. Ca o explicaţie a acestei digitaţii, vă întreb: aţi cântat în copilărie la violoncel, aţi pictat, de unde vine această acurateţe a mişcărilor în timp ce operaţi?

V.S.: Nu am cântat la niciun instrument muzical şi nici nu am pictat vreodată. Nu mi-am analizat niciodată acurateţea mişcărilor în timpul operaţiilor. Atunci când concentrarea este maximă, persoana care performează actul chirurgical aproape că nici nu există ca reprezentare fizică. Este doar ceea ce rezultă din activitatea pe care o desfăşoară, adică actul chirurgical, care este în beneficiul bolnavului. Legat de manualitate, dacă ar fi să dăm crezare astrelor, ceea ce eu, sincer, fac, atunci pot spune că aparţin unei zodii în care manualitatea este, să zicem, o artă.

E.S.: Domnule Profesor, părăsind domeniul medical, vă întreb: vă place poezia, aveţi vreun poet preferat? Dar pictura?

V.S.: Da, îmi place poezia, aşa cum îmi place şi muzica, cu care mă delectez în timpul intervenţiilor chirurgicale în sala de operaţie. Operez pe muzica celor de la Pink Floyd. Poetul meu preferat rămâne Mihai Eminescu, iar dintre pictori îmi place Diego Velazquez.

E.S.: Vă mulţumesc, domnule Profesor şi vă urez un Crăciun fericit şi un an nou plin de satisfacţii!

Emil Stratan este curator expoziţii de artă şi publicist