FILIT 2014

Aveam impresia că, în 2013, Filit-ul debutase prea ambiţios, ridicând, de la bun început, prea sus ştacheta; marea problemă a festivalului nu era concurenţa cu alte evenimente similare din spaţiul românesc sau sud-est european, ci cu sine însuşi. Era, cumva, obligat să se autodepăşească. Şi, trebuie să o spun fără reţineri, a reuşit.

Încerc să notez, într-un ritm lipsit de coerenţă, puzderia de lucruri care mi-au plăcut la această ediţie secundă a Filit-ului. În primul rând, densitatea programului: două, trei, uneori şi mai multe activităţi, întâlniri, dezbateri în paralel şi-au disputat publicul. Iar acesta nu a ezitat să răspundă: sălile au fost pline, de multe ori neîncăpătoare, oricât de mari ar fi ele. Dovada sala mare a Teatrului Naţional, ticsită de oameni care au reuşit să pună mâna pe o invitaţie care să le permită să îi vadă pe David Lodge, Herta Müller, Guillermo Arriaga, Mircea Cărtărescu, Norman Manea. E o dovadă în plus că în Iaşi există un mare apetit pentru cultură, că e loc de multe mai multe oferte de calitate decât propune, în mod regulat, viaţa culturală a urbei (şi ea aflată, graţie unor instituţii precum Opera Naţională, Teatrul Luceafărul, Teatrul Naţional, în creştere). E şi o dovadă că Primăria greşeşte atunci când investeşte mai mult într-o echipă submediocră de fotbal decât în astfel de proiecte culturale. Mă întreb dacă se găsesc săptămână de săptămână peste 800 de oameni care să stea zgribuliţi în tribunele din Copou aşa cum s-au găsit în cele cinci seri ale Filit-ului iubitori de carte care să se înghesuie să ocupe un fotoliu în sala Teatrului… În fine, e o dovadă în plus că profilul Iaşului este unul cultural, nu de alt soi, că potenţialul oraşului acesta este şi că nu e nevoie decât de clarviziune sau nici măcar atât, ci de minima strategie de a lăsa oamenii care se pricep să-şi facă treaba.

Să trecem… Ce mi-a mai plăcut la Filit? Perfecta sincronizare dintre foarte cunoscuţi scriitori străini şi scriitori români. Dialogurile comune, moderate de cunoscuţi critici literari, au demonstrat încă o dată că nu e cazul să avem complexe: între David Lodge şi Mircea Cărtărescu, între James Meek şi Radu Aldulescu, între Georgi Gospodinov şi Dumitru Crudu, între Patrick McGuinness şi Alexandru Vlad (lista ar putea continua până la epuizarea invitaţilor) diferenţa nu este valorică, ci, în cel mai rău caz, de notorietate. Dar asta e o altă poveste, care ţine de negoţ, de promovare şi nu de creaţia propriu-zisă. În ideea aceasta eu unul m-am străduit (chiar dacă nu a fost tocmai simplu de fiecare dată) să găsesc preocupări, subiecte, experienţe comune ale scriitorilor străini şi români din cadrul întâlnirilor pe care le-am arbitrat. Şi, aş spune, am şi reuşit, pentru că literatura este aceeaşi, indiferent în ce parte a globului se scrie ea. Asta ar fi o lecţie. A doua, mai important, este că vremea literaturii nu a trecut. Ea interesează şi nu îşi găseşte cititori numai în zona unei minorităţi specializate, ci pretutindeni: am văzut foarte mulţi elevi şi studenţi entuziasmaţi de aceste întâlniri, care alergau după autografe, care veniseră în cortul cel mare din faţa Palatului Culturii în cunoştinţă de cauză. Greşesc cei care cultivă un scepticism rigid, crezând că practica lecturii în rândul celor tineri e o cauză pierdută. Nu trebuie decât să gândim programe de orientare a tinerilor către carte şi ei vor veni cu entuziasmul şi curiozitatea care sunt specifice vârstei lor. Şi din acest punct de vedere, Filit-ul a avut o contribuţie esenţială şi a arătat că se poate.

Anul acesta, în urma reuşitei de anul trecut, poezia a fost mai prezentă în festival. Pe de o parte, lecturile-dialog de la Casa Dosoftei, devenită pentru cinci zile Casa Poeziei, pe de altă parte Noaptea albă a poeziei au adunat în faţa publicului, pe rând şi apoi laolaltă, poeţi precum Constantin Acosmei, Radu Andriescu, Liviu Antonesei, Michael Astner, Svetlana Cârstean, Mariana Codruţ, Emilian Galaicu-Păun, Bogdan Ghiu, Adela Greceanu, Nora Iuga, Florin Dan Prodan, Nicolae Prelipceanu, Dan Sociu, Octavian Soviany, Krista Szöcs, Radu Şerban, Radu Vancu, Elena Vlădăreanu, Răzvan Ţupa. Poezia nu e, după cum se tot plâng bocitoarele culturale de profesie, un discurs esoteric, rostit în cercuri închise, limitate: nu doar poeţii se citesc între ei, ci există suficienţi cititori interesaţi, care cunosc şi urmăresc cu atenţie fenomenul poetic contemporan.

În fine, pentru că trebuie să închei, adaug un alt lucru care mi-a plăcut foarte mult la Filit-ul din acest an: aţi observat că, pentru cinci zile, Iaşul s-a schimbat? Aţi observat că, de pildă, Copoul a fost mult mai aerisit şi că străzile din centru, care duceau către Casa Filit sau către Teatrul Naţional, erau înţesate de oameni? Că terasele nu mai erau goale, că oraşul începuse să arate, în pofida amputării lui de mai an, când s-au tăiat teii, ca un oraş european? Nu mă refer aici la infrastructură (pentru că nu e cazul), ci în primul rând la atmosferă. Vreme de o săptămână, Iaşul a fost un oraş viu. Morala e simplă: politicieni, investiţi în cultură. E şi în interesul vostru!

Nu am nici o îndoială că se vor găsi destui care să caute nod în papură şi care să ridice din sprânceană a neîncredere; oricine e de bună credinţă a putut vedea însă că, la Iaşi, a avut loc cel mai mare şi mai important şi mai reuşit eveniment cultural din România ultimilor ani. Nu e un elogiu gratuit, ci o constatare. Ridic pălăria (fictivă) în faţa organizatorilor, pe care i-am tot văzut agitându-se la evenimente, frământându-se, enervându-se, pe care i-am tot auzit suferind că nu funcţionează cutare lucru şi cutare aspect nu a ieşit aşa cum fusese planificat. Important este că Filit-ul chiar le-a ieşit.

Şi, de fapt, ne-a ieşit nouă, tuturor care am profitat de cele cinci zile şi nopţi de literatură.

Bogdan Creţu este conferenţiar universitar doctor la Catedra de Literatura română din cadrul Facultăţii de Litere, Universitatea „Al.I. Cuza” Iaşi