Finanţarea culturii

Am făcut parte, vreme de două mandate, din consiliul director al Administraţiei Fondului Cultural Naţional, instrumentul principal prin care Ministerul Culturii finanţează programe culturale lansate de instituţii, de ONG-uri sau de artişti individuali. Realizez abia acum, după ce ministrul liberal al culturii a alcătuit, cum e şi firesc, o nouă echipă, ce dificilă misiune şi ce grea răspundere mi-am asumat atunci când am dat curs invitaţiilor lui Theodor Paleologu şi lui Hunor Kelemen de a fi, pentru patru ani, co-responsabil de strategiile aplicate de această instituţie.

Finanţarea culturii este, structural şi instituţional, o aventură asemănătoarea cu munca lui Sisif (nu îndrăznesc să spun cu glas tare că aici, în Balcani, legenda Meşterului Manole ar fi, poate, mai nimerită – date find exemplele dramatice de proiecte care se surpă la următoarea guvernare şi de generaţii care se succed rămânând mereu, la nesfârşit, doar cu visurile şi niciodată cu treaba dusă până la capăt). Există, în primul rând, o nevoie uriaşă de fonduri: pentru restaurări, pentru lansarea de noi instituţii, pentru menţi­nerea în stare funcţională a vechilor lăcaşuri de cultură, pentru proiecte de avangardă, pentru formarea de specialişti sau pentru germinarea unor aventuri antreprenoriale în zona culturală sau a industriilor creative. Diversitatea şi amploarea solici­tărilor sunt cu neputinţă de acoperit din resursele ministe­rului de resort. Posibilităţile de finanţare sunt limitate de un buget sfrijit (spre ruşinea lui, guvernul a alocat culturii româneşti doar 0,03 din PIB – cea mai anemică finanţare din Europa) sau de extrema dificultate a obţinerii de bani prin impozite şi taxe speciale. În principiu, Fondul Cultural Naţional a fost conceput ca un instrument alternativ de finanţare pentru nevoile culturale şi creative ale românilor, urmând ca o cotă parte din veniturile obţinute de cei care vând bunuri culturale, case de patrimoniu, copii în serie după bunuri culturale, fonograme sau videograme ori desfăşoară activităţi de impresiariat să fie colectate şi utilizate de AFCN. De asemenea, o cotă de 20 % din vânzările de materiale interzise minorilor precum şi 10% din încasările realizate de reţelele de telefonie la serviciile vocale cu conţinut erotic ar trebui vărsate la bugetul Fondului Cultural Naţional împreună cu o cotă din veniturile din drepturile de autor. Acest frumos edificu se prăbuşeşte totuşi în faţa realităţii crude a evazionismul endemic care acoperă zdrobitoarea majoritate a acestor activităţi economice precum şi a faptului că, şi în acest caz, legiuitorul a „uitat” să stabilească competenţe clare în domeniul verificării şi controlului obţinerii acestor fonduri precum şi a sancţiunilor necesare pentru a-i convinge pe asemenea operatori comerciali să alimenteze bugetul cu sumele prevăzute de lege. E limpede că, fără o lege a fiscului suficient de dură, toate aceste canale de finanţare alternativă rămân doar surse virtuale, realitatea fiind, din nefericire, mult mai constrângătoare şi mai tristă.

Totuşi, din puţinul care se adună la nivelul întregii ţări, s-au mai făcut în ultimii ani câteva sesiuni de finanţare a proiectelor culturale: expoziţii, debuturi, evenimente culturale sau educaţionale, programe de antreprenoriat care au putut fi sprijinite financiar de către AFCN, la care s-a adăugat o paletă destul de largă de subvenţii pentru tipă­rituri sau publicaţii on-line. Ideea generoasă că poţi să participi cu un proiect, fie că eşti instituţie (publică sau privată), ONG sau persoană fizică autorizată (pentru a avea un statut juridic, un cont şi un sediu) la o sesiune de finanţare nerambursabilă, este în sine un pas înainte salutar pentru liberalizarea surselor de dezvoltare a sectorului cultural. Persistenţa la noi a instituţiilor mamut şi a unei reţele de organizaţii dependente de stat (deci de o putere politică, interesată în recompen­sarea clientelei proprii şi în promovarea unei agende rareori în acord cu interesul public) constituie un balast greu de asumat în condiţii de criză şi ar necesita o operaţiune de restructurare pe care nimeni până acum nu a avut curajul să o întreprindă. Dezvoltarea ofertei culturale alternative, a sectorului privat în domeniu, lărgirea orizontului de expresie artistică, precum şi formarea de antreprenori culturali tineri, dinamici şi inovativi constituie o soluţie la anchiloza instituţională existentă acum în România. Desigur, sectorul independent nu poate asigura de unul singur o ofertă culturală cuprinzătoare; el trebui să fie doar complementar unei reţele de instituţii specializate, profe­sioniste, care se cuvine să producă viaţa culturală necesară unei ţări civilizate (teatrele, operele, filarmonicile, muzeele, galeriile, bibliotecile etc. fiind elemente obliga­torii pentru asigurarea indicelui minim de calitate al vieţii), iar finanţarea unor programe care să poată fi accesate şi de operatorii independenţi este o soluţie viabilă, în acord cu strategia dezvoltării culturale a unei ţări europene, cu tradiţii şi aşteptări în domeniu.

Pentru echipele din care am făcut parte, sub eleganta şi fina conducere a domnului Mihai Ghica, stabilirea priorităţilor în finanţare a fost o probă de foc şi îmi pot asigura cititorii că ne-am străduit să răspundem aşteptărilor în domeniu, fiind, pentru prima oară, sensibili la reacţiile sectorului cultural independent, animat de organizaţiile societăţii civile şi de tinerii antreprenori. În ce mă priveşte, am susţinut activ proiectele de identitate regională, încurajarea industriilor creative şi lansarea de mari programe editoriale, de tipul „Opere complete”, de ediţii critice şi de instru­mente de lucru (dicţionare, enciclopedii, istorii) adică proiecte culturale pe care editurile nu prea se îndeamnă să le facă.

Mi-e greu să spun că mandatul nostru a fost un succes, a fost, neîndoielnic, un pas înainte, dar sper că noile echipe vor putea gestiona mai bine alegerea experţilor evaluatori (adevărata problemă şi sursa tuturor nemulţumirilor participanţilor la licitaţii), că vor avea mai multe surse de alimentare a bugetului de proiecte şi că vor fi mai bine susţinuţi, legislativ şi financiar, de minister decât am fost noi. Le urez succes!