Florin Lăzărescu: Ce vindem Afară

De exemplu, nu putini cred ca povestile despre comunism prind acolo precum painea calda. Cumva vesticii sunt niste naivi care n-au alta treaba decat sa cada in limba dupa ce s-a intamplat la noi in vremea lui Ceausescu. Iar daca nu-s interesati de trecutul comunist, atunci s-ar parea ca au o placere deosebita sa traga cu ochiul la prezentul nostru mizerabil. Daca le-aratam tomberoane de gunoi, peturi pe camp, blocuri cutii-de-chibrituri, brute care-si bat nevestele, copii legati cu lantul de pat – ma rog, chestii de astea, atunci vom avea succes. Asta cand vine vorba de Romania. Altfel, daca vorbim in general, occidentalii apreciaza in special povestile legate de minoritati, de traficul de persoane, de violenta etc.

O tanara jurnalista de culoare, din tata congolez si mama sasoaica, orfana, discriminata pe motive religioase, lesbiana, usor disabilitata fizic, nefumatoare agresata, hartuita sexual la serviciu, membra a asociatiilor „Salvati bufnita argintie“ si „S.O.S. Ozonul in pericol!“,  navetista dintr-un sat romanesc intr-un oras de provincie, care a trecut prin ororile comunismului si se zbate sa supravietuiasca constrangerilor exercitate de actualul capitalism salbatic – cam asa ar arata, chipurile, portretul-robot al unui personaj care (odata traspus intr-o carte sau intr-un film) ar rade o caruta de premii si i-ar aduce artistului roman recunoasterea internationala. E-o reteta simpla, ce mare branza?, oricine ar putea-o aplica daca ar avea timp, conditii si – „lasa ca stim noi“ – pilele de rigoare. Asta daca ar fi sa se ia cineva dupa cliseele care – se zice – starnesc interesul criticilor si compasiunea publicului din Occident.

In realitate, cred ca nici un artist nu-si poate gandi cartea sau filmul pornind de la ele, la fel de bine cum nici Occidentul nu reactioneaza pavlovian la ele. Eu cred ca ecuatia e mai simpla: daca cineva are musai de spus o poveste onesta, autentica, despre orice, si o face cu talent, atunci cu siguranta isi va gasi cateva urechi, in Romania sau aiurea prin lume, care s-o asculte. Restul, pentru a capta mai multe urechi, e o treaba de marketing.

2.

Sigur-sigur nu sunt, dar tind sa cred ca asta ni se trage de pe vremea comunismului, de cand – cel putin noi, copiii – cadeam in limba pentru orice jucarioara de plastic care purta inscriptia „made in“ (citit cum se scrie). Aproape ca nici nu conta ce tara straina urmeaza dupa acest „made in“, insemnul garanta fara nici un dubiu o calitate care in nici un caz nu putea fi obtinuta in Romania. Si pe cei mai mari – tin minte – ii vedeam destul de des manifestandu-si admiratia pentru orice lucru neromanesc si neincrederea absoluta, din start, pentru tot ceea ce „se face“ la noi. Iar astazi neincrederea in ceea ce producem, in ceea ce reprezentam ca natie, mi se pare ca e adevaratul nostru brand de tara.

Si am ca exemplu la indemana „noul val“ din cinematografia romaneasca. Nu-i doar o impresie de-a mea – in ultimii ani filmul e printre cele mai vizibile lucruri bune facute de romani. Poate n-o fi „valul“ atat de genial pe cat se spune, cert e ca-i – si insist – un lucru bun, incontestabil pentru orice om cu capul pe umeri. Nu si pentru unii romani.

Si ma refer aici, in primul rand, chiar la cinefili impatimiti pe care i-am auzit cu urechile mele ca „nu ma pot uita la mizeriile/mizerabilismele astea romanesti“. Ce sa mai spun de vocea publicului larg?

Cum stiam ca toti regizorii romani care au avut succes peste granita „si-au luat-o calda“ de la mare parte din publicul romanesc, chiar am urmarit reactiile cu atentie, imediat dupa ce vin premiile din strainatate. Pe langa felicitari firave, apar imediat observatiile romanilor adevarati. Am pescuit mai multe comentarii de pe net, dar e suficient sa reiau doar unul, care sintetizeaza un mod tipic de gandire: „Bai, astia castiga criticandu-ne pe noi! Se mira Europa si lumea toata de ce se intampla aici si pentru asta primesc premii, nu ca ar fi ei asa mari… Lasati-o naibii de treaba, artistii lui peste! Nu ne mai «pictati» ca pe ultimii oameni din lume! Nu va mai bateti joc de noi, ca or sa creada toti ca asta-i tara dezmatului, a hotiei si a criminalitatii! Sa va stea premiile in gat ca ne-ati terfelit, ne-ati facut albie de porci ca sa ramana aia de-afara cu gura cascata si sa va premieze. Mancati din hoitul tarii, nehalitilor!“.

Ma intreb si eu: o avea vreo vina „pictorul“ pentru „peisajul“ pe care il are zilnic in fata ochilor, traind in Romania? Unde-s faptele alea frumoase ale romanilor pe care sa le „picteze“ regizorii nostri si sa „dea pe spate“ restul lumii?  Nu-i cumva o mare performanta sa obtii macar un lucru bun (daca nu frumos, genial, dupa gusturile unora) din toata uraciunea „made in Romania“?

Text părut în Suplimentul de Cultură