Fotbalul a luat-o pe calea bună

Ca să faci o demonstraţie asupra ascensiunii şi descensiunii umane, nu ai nevoie să transfocalizezi România DNA. Este suficient să arunci o privire de ansamblu asupra lumii întregi, într-unul dintre domeniile cele mai expuse privirilor şi anume fotbalul. Iar personalitatea primordială, întâmplător la momentul actual Sepp Blatter este doar vârful aisbergului. E greu de spus dacă lumea fotbalului este cea mai coruptă dintre toate lumile terestre, însă stagnarea travestită în stabilitate duce la o concluzie apropiată. În ultima jumătate de veac, împărăţia fotbalului mondial a fost condusă doar de trei inşi: sir Stanley Rous (13 ani), charismaticul João Havelange (24 de ani) şi implacabilul Sepp Blatter (17 ani, cu mandat pe încă cinci). Morga englezului Stanley Rous, succesorul legendarului Jules Rimet (dacă facem abstracţie de două mandate aproximativ interimare) a fost schimbată pe o faţă zâmbitoare pe drumul către o democratizare a structurilor fotbalistice. Un periplu parcurs cu sprijinul lumii a treia pe principiile îndelung exersate încă din evul mediu de Vodă Lăpuşneanu. În vremea lui Blatter, democratizarea s-a transformat în mondializare ceea ce a condus inevitabil la polarizarea lumii atât de pestriţe a fotbalului. Toate aceste încercări de readucere a fotbalului la moda europeană (dacă nu britanică) au fost sortite eşecului, iar unul dintre cei care au simiţit curentul pe propriii pori a fost şi Blatter-ul nostru autohton, Mircea Sandu, pentru una dintre puţinele sale acţiuni lăudabile: susţinerea europeanului Lennart Johansson, în faţa satrapului helvet, ceea ce a condus la o veritabilă agresiune cu fluiere asupra naţionalei României de fotbal. Şi, bineînţeles, la o condamnare autohtonă unanimă a opţiunii lui Mircea Sandu, urmată, logic pentru un om şcolit la FIFA-UEFA, de o greţoasă operaţiune de dregerea busuiocului, soldată cu chiolhane mioritice printre plimbări cu caleaşca.

Semnalul dat de Blatter nu numai României a fost necruţător pentru rebelii ultimilor decenii, în franceza atât de dragă neamţului Onkel Sepp: “FIFA c’est moi!”. Atâta timp cât Qatarul, Zimbabwe, Costa Rica şi celelalte elemente ale mulţimii vornicului Moţoc nu mişcă în front, nu mai contează o solidaritate a lumii vechi în jurul lui Michel Platini.

Toate deloc bune şi deloc frumoase, dar sistemul ar mai fi scârţâit încă un secol dacă n-ar fi intervenit factorul numit corupţie. Şi poate că factorul corupţie ar fi trecut neobservat, dacă nu şi-ar fi băgat coada diavolii aceştia yankei, neluaţi în seamă fiindcă – ce paradox – în babilonia asta a soccerului, USA face parte din lumea a treia. Se poate lesne înţelege că bricheta care a aprins scânteia este scandalul golăniilor cu atribuirea următoarelor Cupe Mondiale Rusiei şi Qatarului. Şi mai mult decât miş-maşurile în sine, imensa gafă de tip stalinist a ascunderii raportului Garcia care arăta clar povestea unor voturi unse cu mir. Reacţiile s-au dezvoltat în lanţ, pe principiul dominoului, ajungându-se chiar să se afle că însăşi Federaţia din Irlanda a primit frăncuţi blatterieni pentru a o lăsa mai moale cu henţul nesancţionat al lui Thierry Henry. Nici nu era de aşteptat vreo reacţie mai demnă, pentru că e limpede că imensa corupţie la înalt nivel cauţiona corupţia din federaţiile naţionale. Degeaba spui că “fotbalul românesc este corupt până în măduva oaselor”, când ţi se arată cu degetul spre FIFA. FIFA care, imediat după arestările spectaculoase de la Zürich, a reacţionat din nou după tipicul stalinist: comunicat oficial, Blatter şi Valcke nu sunt amestecaţi. A doua zi, “nevinovatul” Blatter a demisionat “pentru binele fotbalului mondial”, iar nevinovatul Valcke a rămas să păzească restul coşmeliei.

Cum spuneam, cu ani în urmă, Mircea Sandu s-a orientat împotriva lui Blatter, dar a fost umilit şi silit la cenuşă în cap. Astfel se zicea şi despre Răzvan Burleanu, succesorul “naşului” imediat după realegerea lui Blatter. Că s-a orientat greşit, mai întâi cu van Praag, apoi cu prinţul Ali. Faptul că, totuşi, FRF n-a greşit de data aceasta, înseamnă că fotbalul a luat-o pe calea bună, fără Sepp Blatter şi camarila sa.