Funcţia doboară gradul?

După „profesie” urma „funcţia”. Dacă nu aveai nici o funcţie, trebuia să tragi o liniuţă şi să recunoşti astfel că nu eşti un ins realizat decât pe jumătate, un individ subordonat în armata imensă a „oamenilor muncii” din statul socialist.

Aşa, ca în titlu, dar fără semnul întrebării, se zicea în armată în „iepoca de aur”. Era o realitate. Ofiţeri mai tineri puteau primi funcţii mai mari decât gradul pe care-l aveau. Astfel, se întâmpla ca ofiţeri, care au aşteptat ani de zile să primească un grad superior, să fie întrecuţi de alţii ridicaţi în funcţie peste noapte. Asta era o şmecherie, împrumutată din sistemul sovietic, pentru ca partidul să-şi promoveze mai repede cadrele. Se întâmpla de multe ori ca cei mai obedienţi sau cei care deprinseseră mai repede datul din gură „mai performant” în limboiul de lemn ceauşist să ajungă sus şi să râdă în nas ofiţerilor de carieră, cinstiţi, care nu ştiau sau nu voiau să „ungă osia”, cum se zicea.

Funcţia era totul sub comunism. Dacă nu o aveai, erai un „neica nimeni”, un pârlit de profesoraş sau de ingineraş. Aşa erai receptat în „societate”, în societatea celor cu funcţii, desigur. Dar şi în profesii se făceau diferenţe. Îmi amintesc cum gazda noastră ne-a prezentat, pe mine şi pe inginerul agronom, la cineva care venise în vizită: „Dom’ inginer Cutare şi tovarăşul profesor”. În mentalul până şi al omului de la ţară, mai puţin deprins cu „subtilităţile” sistemului, inginerul era „domn”, pe când profesorul era un „tovărăşel” oarecare, cu prestigiul social mult mai jos (lucrul care se menţine, în treacăt fie spus, şi astăzi).

Sub Ceauşescu se ajunsese la un adevărat rafinament al formularelor la administraţie. Aveai numai patru opţiuni la rubrica profesiei; muncitor, militar, liber profesionist şi… funcţionar. Aşadar, profesorii, inginerii, artiştii plastici, aprozariştii, economiştii erau identici: nişte funcţionari. Erai constrâns să te încadrezi cu socotitorii de la CAP sau cu funcţionarii de la ghişeu. Fireşte, merită respect şi aceştia din urmă, dacă îşi fac serviciul cum trebuie, dar lipsa de identitate vreau s-o remarc. Iar identitatea înseamnă diferenţă. Nu aveai calităţi personale, pricepere proprie. Nimic. Nu mai erai profesor, ci funcţionar, la fel cum, pe lângă Ceauşeasca, nu mai era nici un om de ştiinţă după numele său (nici măcar Cristofor Simionescu!).

Când venea însă vorba de funcţie, se schimba calimera. Formularele erau stricte. După „profesie” urma „funcţia”. Dacă nu aveai nici o funcţie, trebuia să tragi o liniuţă şi să recunoşti astfel că nu eşti un ins realizat decât pe jumătate, un individ subordonat în armata imensă a „oamenilor muncii” din statul socialist. Dar dacă profesiunile erau tratate ca un ghiveci călugăresc, toţi şefii şi şefuleţii erau încurajaţi să-şi arate FUNCŢIA. Că tu erai şef la „fabrica de ape gazoase”, adică la sifoane, având doi-trei subordonaţi, nu conta. Erai şef. Aveai „foncţie”. Poate că sorgintea ţărănească a acestor şefi (a celor mai mulţi dintre ei) să-i fi făcut să se împopoţoneze atâta cu „şefia” lor. În mintea lor va fi funcţionat ceva de genul: Uitaţi-vă ce-am fost şi uite ce-am ajuns! Fără profesie şi aproape fără nume, oamenii însemnau ceva în societate doar când aveau o funcţie. Nu mai conta numele aproape, directorul era Directorul, şeful era Şeful.

Mi-am amintit de toate acestea citind pe Facebook nişte consideraţii ale domnului Andrei Ţurcanu din Republica Moldova. Nu am să-i spun funcţiile, titlurile şi calităţile, deşi ar merita. Redau doar un fragment din spusele sale, ca un îndemn să fim cu circumspecţie la titluri, ranguri, demnităţi şi alte vanităţi omeneşti: „Îmi place la nebunie versul lui Maiakovski „C mandatam pocitenia netu…” ( „Şi dau la toţi dracii, şi-arunc în bucăţi tot ce-i hârţoagă…”). Nu am nici un pic de consideraţie faţă de funcţii, titluri, grade, distincţii etc. (etc. ar putea fi transcris „şi alte căcărezi de oaie”). Odată un domn, plin de morgă, mi s-a prezentat cu gravitate: „Doctor habilitat, profesor, şef de catedră, laureat al…, Om Emerit, Ciulică Bulei”. I-am strâns tăcut mâna, m-am uitat lung-lung drept în ochii lui, apoi, deşi puteam şi eu să înşir titlurile sale plus încă o dată cam pe atâtea, am tăiat-o scurt,: „Andrei Ţurcanu”. Situaţia era oarecum jenantă pentru dânsul care ştia cine sunt şi, ca să destind atmosfera, am râs în hohote ca de o glumă bună. A zâmbit şi el în colţul gurii şi cu asta „prezentările” s-au terminat (…) Cunosc o mulţime de persoane drapate cu diplome, împănate cu titluri, cărora le pute urma crâncen a căcărează de oaie. Nu mai zic de faptul că dincolo de aceste nimicuri cu care se înzorzonează urlă un pustiu fără margini. La fel, în perindările mele prin coridoarele puterii celei mai de sus, am avut ocazia să văd atâţia tura-vura tembeli, pe care, dacă i-ai fi scuturat bine, nu ar fi rămas din ei decât nişte nenorocite de pârţuri. Un astfel de „astru” al medicinii, burduşit cu titluri profesorale şi grade academice, era cât pe ce să mă nenorocească odată. Am scăpat, totuşi. În ciuda tuturor gradelor şi titlurilor sale. Am avut un organism tare. De atunci preţuiesc numai înţelepciunea, priceperea, îndemânarea, talentul, dăruirea şi munca fără preget”.