Gânduri mici şi gânduri mari

*

Între timp, conversaţia o luă pe partea abruptă, prietenul meu, Ateul, un om pe cât de singuratic, pe atât de irascibil, mă îndemnă să luăm o clipă de răgaz şi să ne aşezăm la masa tăcerii. Fără crâcnire, i-am urmat îndemnul. Stăteam şi ne priveam în ochi, fiecare adâncindu-se în abisul propriul său eu. ”Să bem pentru tăcerea noastră”, l-am auzi zicând. Am ridicat paharele pline cu proprii noştri ochi, şi am ciocnit. Paharele au clipocit.

Beau, l-am auzit zicând, în cinstea tăcerii tale.

Iar eu beau în cinstea tăcerii tale, i-am răspuns. Am sorbit paharele până n-a mai rămas pe fund nici o privire.

Acum putem pleca, i-am spus.

Unde să plecăm? m-a întrebat. Amândoi suntem orbi. Tăcerea noastră ne-a orbit, deşi n-a fost deplină.

Curând ne-am ridicat de la masă şi am ieşi în stradă, pierzându-ne în forfota mulţimii. Înghesuiala aceasta întâi ne înveseli, dar după un timp ne indispuse.

Câte suflete sunt pe lumea asta, i-am zis. Fiecare vrea să respire, să se bucure de primăvară sau de toamnă. Vrea să simtă din plin bucuria vieţii.

Eu văd numai trupuri, mi-a răspuns. Trupuri animate ce se mişcă fără rost, pline de orgolii şi frustrări, împinse de resorturi nevăzute. Curând vor fi ţărână.

Şi acum sunt ţărână, i-am răspuns. Ce altceva decât ţărână, ţărână animată, metamorfozată în carne, nimic altceva decât ţărâna. Cel puţin asta sunt pentru tine.

Că pentru tine o fi altceva? răspunse el, cotind pe-o străduţă lăturalnică, năpădită de frunze ruginii de toamnă.

Sunt suflete. Suflete legate de ţărână. Suflete ce-şi au un rost al lor, al căror foşnet seamănă cu cel al frunzelor căzute pe alei, pe care le spulberă paşii şi le răscoleşte vântul adunându-le grămezi-grămezi la rădăcina pomilor şi lângă băncile înfrigurate aşteptând venirea iernii.

Cuvinte goale, învelite în metafore. Dacă le decojeşti nu rămâne nimic în urma lor. Vorbeşti prea poetic.

Mergând agale, fiecare adâncit în gândurile sale, curând ajunsesem în faţa unei case în paragină, cu uşile şi ferestrele căzute într-o rână. Proprietarii decedaseră cu ceva în urmă. Moştenitorii nu se grăbiseră s-o repare. Încercau s-o vândă, aşa cum era. Imobilul, căzut pradă unei agonii interioare, se degradase neaşteptat de repede,transformându-se într-o ruină. Casa arăta ca un mormânt neîngrijit. Privind-o, ne cuprinse dezolarea.

Şi când te gândeşti că nu demult locul acesta era viu, i-am spus.

Treceam adesea pe lângă casa aceasta. Îl cunoşteam pe proprietar. De fiecare dată, nu ştiu de ce, că doar ne ştiam doar din vedere, mă întâmpina cu bucurie. Ne salutam, schimbam şi două vorbe. Apoi fiecare îşi vedea de treburile sale. În fond, conversaţia, dacă poate fi numit schimbul acela de vorbe conversaţie, se rezuma la nişte banalităţi. Dar de fiecare dată după ce mă despărţeam de el, mă simţeam, nici eu nu ştiu de ce, aproape fericit. Îndepărtându-mă, simţeam cum un zâmbet îmi apărea pe faţă. Şi acum, iată, totul aici e mort.

Da, e mort, am murmurat. Locul respiră acum putreziciune.

Simţindu-l cufundat din nou în gânduri, în timp ce coteam pe-o altă stradă, am îndrăznit să-i spun:

Crezi că omul este doar materie? O formă de existenţă a ei? Oare în amurg sufletul nu e mai greu decât trupul?

Nu ştiu. Nu ştiu, mi-a spus.

*

Paradoxal, dar după venirea lui Poroşenko la putere, îmi spunea cu oareşicare amărăciune poetul I. Z., unul dintre cei mai importanţi scriitori din Bucovina de Nord, veniturile mele au scăzut de la 300 de euro la 100.

Vrei să spui, l-am întrebat, că la voi, aici, la Cernăuţi, salariile se plătesc în valută?

Nici vorbă, mi-a răspuns. Se plătesc în grivne. La mine însă nu e vorba de salariu, ci de pensie. În urmă cu trei ani, pensia mea avea echivalentul a 300 de euro. Acum e o sută. Utilităţile, gazul şi energia ne seacă buzunarele.

Şi cum reuşeşti să te descurci?

Greu, foarte greu. Strângem cureaua şi scrâşnim din dinţi. Dar asta nu ne ajută la nimic. Dacă n-am avea rude la ţară, mai-mai că am muri de foame. Dar aşa, uite că reuşim să supravieţuim. Azi, un văr de pe la Hliboca îţi trimite un sac de cartofi. Mâine, un altul, mere şi făină.

Şi tânăra generaţie?

Tânăra generaţie e şi mai disperată. Industria a fost lichidată. Economia atârnă într-un fir de păr. Locuri de muncă nu se găsesc mai nicăieri.

Şi tinerii ce fac? Pleacă mulţi?

Nu ştiu dacă mulţi, dar pleacă. Mai sunt însă şi cei care rămân. Şi rămân destui.

Şi ei ce fac? Cum se descurcă?

Cei care nu fac compromisuri putrezesc de vii…

Şi ceilalţi, cei care rezistă, ce fel de compromisuri fac?

Fel de fel, răspunse poetul. Unii sunt racolaţi de mafie şi devin racheţi. Alţii, încă de pe băncile şcolii sau a facultăţii, intră în vizorul serviciilor. Li se studiază comportamentul, biografia, tarele de caracter. Anumite abilităţi. Urmează apoi racolarea. Şi uite aşa o parte dintre tinerii noştri scapă de şomaj. Un mic angajament şi gata: eşti al lor pentru totdeauna. Ai de ales între două rele. Între mafie şi serviciu… Uneori dai cu banul ca să alegi. Nu ştiu care dintre aceşti tineri sunt mai curaţi. Cei care fac trafic de ţigări sau de carne vie, sau cei care racolaţi de forţele de securitate îşi toarnă prietenii, inclusiv pe fraţii şi părinţii lor. E ceva de-a dreptul diabolic…

La ce te referi?

Mă refer la partida naţională. Nu mai avem nici o şansă noi, cei ce credem şi suntem gata să ne dăm viaţa pentru cauza identităţii naţionale. Copiii şi nepoţii noştri sunt racolaţi. Ei sunt cei care trebuie să ne supravegheze şi să transmită mai departe tot ceea ce spunem şi gândim. Cauza identităţii naţionale e pierdută.

Între timp, la masa noastră se aşeză un tânăr cu o înfăţişare dârză. Nu mi-a trebuit prea mult să-mi dau seama că e fiul poetului. Tatăl avea obrazul ras, iar fiul purta o barbă ce-i atenua asprime trăsăturilor cioplite parcă într-o piatră dură.

Îl tot bat la cap să se radă, dar el nu mă ascultă. Cică urmează modelul revoluţionarilor. Are 37 de ani, lucrează la tehnoredactor la una din publicaţiile noastre şi câştigă aproximativ 80 de euro pe lună. Îi mai dau şi eu bani de câte o bere…

Da, câştig atât, spuse fiul. Şi ştii de ce?

De ce? întrebă părintele, scoţând un oftat prelung.

Fiindcă sunt opera ta, tată. De mic m-ai îmbâcsit cu învăţătura. Citeşte, şi citeşte! Învaţă, şi învaţă! Învaţă bunul simţ. Şi-am citit, şi-am învăţat. Am învăţat atâta, încât azi mă calcă toţi în picioare şi mă dau la o parte. Şi asta tocmai din pricina bunului simţ ce mi-a intrat în sânge. Azi prosperă toţi cei care nu-şi fac prea multe scrupule şi n-au prea multă carte. Iar noi ăştia, cu bunul simţ injectat ca un drog mortal în vene, abia ne descurcăm.

De ce nu te însori? îl întrebă părintele după un răgaz de tăcere. Ai 37 de ani! E timpul!

Mă aşteptam ca întrebarea să-l irite pe fiu. Dar acesta rămase liniştit la locul său, sorbindu-şi halba de bere.

Da, sigur, am 37 de ani, dar de ce ar trebui să mă însor, asta nu ştiu…

Să ai şi tu o familie, copii…

La vârsta asta e mai greu să te însori. M-am obişnuit aşa. Am tot căutat şi n-am găsit ce-am căutat. Acum e cam târziu. M-am obişnuit cu burlăcia… Cât despre copii…

Ce-ai cu copiii? Nu-ţi plac?

Îmi plac. Îmi plac nespus mult. Sunt înnebunit după copii. Mi se umple sufletul de bucurie când sunt în preajma lor.

Şi-atunci de ce nu faci? Fă măcar unul de sămânţă… Măcar din flori, dar fă-l…

Pentru ce să-l fac, tată?

Dacă n-o să-ţi ajungă banii ca să-l creşti, te ajutăm noi.

Nu e vorba de bani, răspunse încruntându-şi sprâncenele roşcate fiul.

Dar de ce?

Pentru ce să fac copii? Nu ne aşteaptă vremuri prea bune, înţelegi? Nu vreau ca nepoţii tăi, tată, să devină carne de tun. Carne de tun, pentru ce? Ce să apărăm? Noua lege a învăţământului din Ucraina, care ne interzice drepturile să învăţăm în limba natală? Să apărăm faptul că la adunările publice trebuie, conform unei alte legi promulgate nu demult de acelaşi preşedinte, să vorbim măcar 30% în ucraineană? Nu, nimeni nu ne va convinge să devenim carne de tun pentru o cauză străină…

Tată, nu ştiu dacă eşti conştient sau nu, continuă pe un ton încruntat tânărul, dar ne aşteaptă curând o revoluţie mai crâncenă decât cea făcută de Lenin şi de Troţki! Eşti pregătit?! Noi, da.

Am plecat din Cernăuţi cu maxi-taxi. Poetul m-a condus la autogară. Luându-mi rămas bun de la el, m-am simţit cuprins de un sentiment tulbure. Un amestec de neputinţă şi culpabilitate se strecura în conştiinţa mea. În timp ce mă apropiam de vamă, în faţa ochilor îmi juca la orizont Casa lui Aron Pumnul din Cernăuţi, un simbol al identităţii româneşti, aflată aproape în ruină.

Mi-au apărut în memorie şi chipurilor oamenilor de pe stradă. Oameni paşnici şi frumoşi, cei mai mulţi dintre ei înţelegeau, chiar dacă erau de alte etnii, limba română.

Nichita Danilov este scriitor şi publicist