Glose la unirea Basarabiei (I)

Istoria este ultimul domeniu al cunoaşterii căreia să-i aplici concepte de gândire universal valabile împrumutate din ştiinţele naturii, precum au încercat pozitiviştii, eşuând în schematism şi într-un discurs despre metodă din care lipsea chiar substanţa vie a trecutului.

 Unii sunt tentaţi să aplice istoriei concepte luate din filosofia morală, din sociologie, din psihologia socială ori chiar din estetica frumosului, ignorând ori făcându-se că ignoră materia vieţii omului şi a comunităţilor în desfăşurarea lor temporală şi spaţială, raportată la o multitudine adesea imperceptibilă de factori şi procese. Adevărul trecutului nu iese lesne în evidenţă şi nu te întâmpină la orice pas. Ca să îi captezi înţelesul trebuie să-i dedici ore nesfârşite de travaliu, să dobândeşti viziunea ansamblului, înainte de a o avea pe cea a detaliului, să cureţi zgura pentru a identifica grăuntele de diamant, pe care rişti să-l pierzi printre degete dacă mintea îţi este populată cu prejudecăţi, să delimitezi esenţialul de accidental, dar şi conştiinţa, ideile şi idealurile tale de cele ale oamenilor din trecut, pentru o miză care în esenţă este delimitarea adevărului de aparenţele lui. Istoricul intră în această ecuaţie cu propria lui cultură, inteligenţă ori persuasiune, dar şi cu limitele lui fatale ori nefatale, precum calitatea sufletească sau interesele camuflate. În faţa imensităţii acestor sarcini, Eminescu – incontestabil cea mai profundă expresie a minţii şi a sufletului românesc – a avut un moment de ezitare sinceră atunci când a cercetat arhivele de la Königsberg şi Cracovia, hotărând să lase această materie altora, deşi va rămâne ataşat de istorie pentru totdeauna, dăruindu-ne analize şi judecăţi ce rămân încă valabile. A văzut în istorie o “Carte cu şapte peceţi” conţinând adevăruri încifrate, ce reclamă căutări asidui. Şi cu toate că nu s-a specializat în acest domeniu, aşa cum a făcut-o contemporanul său A. D. Xenopol, faptul nu l-a împiedicat să îi cerceteze înţelesurile, mereu uimit (metodă certă pentru evitarea capcanei “corectitudinii istorice”) de frumuseţea, măreţia şi complexitatea întreprinderii cunoaşterii trecutului. Superbă lecţie de smerenie şi demnitate în relaţie cu istoria ne-a lăsat Eminescu!

Atâtea întrebări ne pune trecutul şi atât de puţine răspunsuri îi putem oferi. Dacă am avea decenţa si înţelegerea aceasta am fi mai puţin siguri de “infailibilitatea” judecăţilor noastre cu privire la trecut. Ori am pricepe că nu poţi rupe peceţile Cărţii dintr-o repede ochire. Am mai realiza cât de lipsit de prudenţă şi de înţelepciune este să aplici trecutului reguli simple, să te laşi sedus de spectaculozitatea unor descoperiri ori să le livrezi oricum, de dragul impactului mediatic ori a gloriei personale. Sigur, istoria nu este materie jurnalistică, întrucât nu se poate exprima într-o descoperire “senzaţională”. Pe cale de consecinţă, şi ceea ce fac eu aici este la limită. Voi încerca să evit capcanele simplificării dedicând subiectului un serial care, evident are şi el limitele lui.

Aceste reflecţii mi-au fost prilejuite de o recentă punere în pagină a subiectului unirii Basarabiei cu România, prin hotărârea Sfatului Ţării de la Chişinău, din 27 martie 1918. Au trecut de atunci 98 de ani şi mai avem doi până la centenar. Tema are, în acest context aniversar şi în împrejurările complicatelor desfăşurări politice de la Chişinău, dar nu numai, actualitate presantă. Şi noi, cei care ne asumăm istoria şi românitatea în accepţiunea lor actuale suntem îndemnaţi să facem bilanţul împreună vieţuirii din ultimul secol şi să reflectăm la mileniul de singurătate ce l-a premers, ca să-l parafrazez pe eminentul istoric român de la Cluj, academicianul Ion Aurel Pop. Spun “român” pentru că vor fi şi destui neromâni din lăuntru ori din afară, pregătiţi să ne spună cât de desueţi suntem să mai credem în istorii clasice, în idealism ori în putere de sacrificiu, când – iată! – eroii ne sunt de mucava, de vreme ce s-au lăsat cumpăraţi cu “două milioane de lei”. Orice context aniversar invită la reflecţie şi aşază în ecuaţie actorii istorici implicaţi, adesea ireconciliabil. Sunt destui istorici din afară specializaţi în întreprinderea minimalizării şi a relativizării valorilor istoriei noastre. Sunt destui istorici demitologizanţi în lăuntrul ţării, care seduşi de metoda (?!) lor, cred că au ajuns la adevăr hocus-pocus, publicând într-un ritm ameţitor câte 4-5 opuri pe an şi beneficiind de un marketing impecabil. Au piaţă bună cărţile în tiraj mare şi conţinut de duzină, care găsesc mereu în istoria noastră personaje autohtone mediocre şi alogeni civilizatori, deci bine intenţionaţi. Nu puţini tineri istorici sunt seduşi de aceşti vrăjitori. Nu-mi propun să polemizez cu ei. De aceea nici nu-i voi nominaliza. Îi invit doar să ia seamă la faptul că istoria nu începe şi nu se termină cu ei. După ce vor fi trecut acest prag al conştiinţei, îi asigur că restul vine de la sine. În contrapartidă, nu voi propune o istorie mistificatoare ori eroizantă cu orice preţ. Aşadar, în cele ce urmează voi restitui câteva date despre generaţia unirii din Basarabia, fără prejudecăţi şi fără entuziasm aniversar. (Va urma)

Mihai Dorin este istoric şi publicist