Grecii au dat cuvântul anului

Nu ştim să facem politică – în sensul acela bun, la care au visat ca fraierii atâţia români, iar unii au şi murit în decembrie ’89 şi pe la mineriade. Cei care mai ştiu cât de cât să fie politicieni devin repede aroganţi, la fel ca marea majoritate a celor din tagmă. Iar extrem de puţinii din prima categorie care rezistă tentaţiilor de orice fel sunt daţi la o parte de ceilalţi doar pentru că reprezintă excepţia ce confirmă regula.

Lacomi devin practic toţi, indiferent de culoare politică. Declaraţiile de avere şi darurile de la parangheliile prin care se încuscresc şi se încumetresc dovedesc din plin această trăsătură comună. În celelalte declaraţii, cele politice, sunt lupi moralişti. Deviza lor comună e „totul pentru noi, nimic pentru restul”. Aveţi o singură încercare să ghiciţi cine este „restul”.

Generaţia tânără de politicieni e dominată de beizadelele generaţiei bătrâne, plus pupilii şi pupilele aceloraşi dinozauri. Fără nicio pregătire şi competiţie reală, aceşti „pufoşi”, care acum îşi fac ucenicia pe lângă birouri parlamentare şi europarlamentare (că doar de-aia şi-au trimis liderii partidelor protejaţii la Bruxelles), vor accede pe rând în funcţii înalte. Poate nu la fel de rapid, precum Ponta, că bate la ochi, dar drumul le e oricum netezit. Din cauza lor, România nu are şi nu va avea cum cum să progreseze.

Creşterea economică pe care o vedem astăzi nu se datorează unei bune guvernări, ci unei bune exploatări a capitalului uman mereu ieftin, adică prost plătit, din România – şi asta mulţumită managementului străin. Grecii nu au ştiut, sau mai bine zis nu au vrut să facă aşa ceva, pentru că nu şi-au vândut (cuvântul la modă e „privatizat”) principalele servicii şi industrii. Noi, da, începând cu flota. Astăzi, toţi politicienii arată spre Grecia şi ne transmit mesaje de bucurie şi autofelicitare că suntem săraci. Să fie primit, dar tot mai săraci decât grecii suntem. Mii de români continuă să meargă acolo pentru că găsesc mai uşor de lucru decât aici. De ce politicianul român alege să-şi vâre capul între umeri şi să se ferească să explice acest paradox? – Pentru că nu ştie. Politicianul român ştie să îşi voteze singur pensia, creşterea indemnizaţiei, imunitatea în faţa legii, locuinţă de serviciu şi haleală la preţ simbolic (decontate şi acelea), maşină de serviciu care se învecheşte brusc după 3-4 ani – şi nu pe drumurile colegiului în care a fost ales etc. etc.

Cam o treime dintre români ar mai merge azi la vot, dar nici un institut de sondare a opiniei publice nu spune asta. Pentru că niciun partid care comandă sondajul în care sigla lui apare cât mai sus, eventual pe primul loc, nu vrea să se ştie asta. Sigur, în ziua alegerilor, masa de alegători prezenţi la urne va creşte, mai ales în fiefurile PSD, prin eforturile lui Dragnea, prin intermediul tigăilor lui Ghiţă, cu pachetul de făină şi sticla de ulei de la dom’ primar şi nelipsitele sacoşe cu afişe şi calendare – unele dintre acestea din urmă creştine, iar în viitorul apropiat, după deschiderea şantierului moscheii bucureştene, şi musulmane.

De tagma aciuată de atunci, din ’89, la putere prin rotaţie n-am scăpat nici cu paravanul sărac şi cinstit, nici cu schimbarea în rău din ’96, nici cu trăitul bine din 2004 şi nici cu lucrul bine făcut în vigoare. Toate celelalte metode de schimbare sunt menţionate în Codul penal.

Aşadar, pe cine să alegi? Cine o să-ţi fure votul? Poate NU.