Hackeri

În cazul în care te consideri un om liber care trăieşte independent, în casa lui, cu maşina lui, familia lui, documentele lui strict personale stocate în calculatorul personal securizat printr-o parolă „imbatabilă” ştiută doar de el, ei bine, află că eşti departe de a fi singur şi sigur. Peste umărul tău privesc, împreună cu tine, şi alţi ochi la ecranul pe care scrii secrete ale familiei, postezi fotografii indecente cu tine sau alţii ca tine, vorbeşti cu femei uşoare sau alte măgării. Lumea nu prea mai poate avea secrete în ziua de astăzi pentru că suntem toţi afişaţi pe un mare perete public numit Internet. Ba chiar mai nou, cică nici dacă eşti offline, nu mai eşti sigur pentru că există viruşi care îţi reprogramează computerul să transmită date spre un telefon situat în afara camerei în care se află acesta. Aşadar, ai înghiţit în gol? Eu da…

La scris pe hârtie cu creion nu te mai poţi întoarce pentru că nu prea mai ştii să scrii sau îţi vine foarte greu după atâta timp de obişnuinţă cu tastatura şi ecranul, aşa că soarta noastră e cam pecetluită. Partea bună e că am scăpat definitiv de singurătate. Mereu avem „în preajmă” nişte băieţi veseli puşi pe glumă şi „sfaturi” utile, aşa numiţii hackeri sau crackeri.

Conform Wikipedia, un hacker este „un expert în informatică, care se ocupă cu studiul în profunzime al programelor informatice (sisteme de operare, aplicaţii), adesea folosind tehnici de inginerie inversă (demontare), cu scopul de a obţine cunoştinţe care nu sunt accesibile publicului larg”.

Unii sunt aşa-zis etici („pălării albe”) care vor doar să se joace ori să demonstreze lor şi lumii nişte principii inofensive, alţii sunt neetici („pălării negre”), care au un interes pragmatic clar: vor să facă rost de bani, faimă, putere. Partea interesantă e că toţi aceştia reuşesc ceea ce omenirea a tot încercat de mii de ani, anume să fie pretutindeni şi nicăieri în acelaşi timp, precum zeii. Ei vor deveni, dacă nu cumva sunt deja, o putere în stat pentru că ţin frâiele fantastice ale informaţiei şi ştiu să le strunească.

Teoretic pentru un hacker orice este posibil. El este un vrăjitor cu puteri malefice sau un cavaler jedi capabil să mişte lucrurile de la distanţă, să scoată bani din piatră seacă, să influenţeze oameni, instituţii, popoare. Pentru că toate aceste lucruri trec prin lumea virtuală, apoasă, instabilă a calculatorului, adică exact prin mediul în care el este stăpân, unde înoată liber ca un peşte spadă. Existenţa lor, simpla idee că ei trăiesc printre noi şi că pot face orice cu calculatorul, îţi dă un fior în spate.

De ceva timp încoace puterea hackerilor a început să fie recunoscută şi să fie temuţi, respectaţi, ascultaţi. Ei au propriile comunităţi (în România: Alien Hackers, DefCamp, HackersBlog, Sysboard), ţin prelegeri la universităţi pe teme de securitate informatică, sunt amintiţi sau îşi fac simţită prezenţa la evenimente importante, în marile instituţii financiare, economice, politice. Toată lumea se teme de ei şi de steluţele lor ninja (viruşi), majoritatea rămânând fără nume şi fără faţă. Atât cei buni, cât şi cei răi.

Auzim tot timpul de atacuri cibernetice, de conturi sparte, de servere blocate. Unele acţiuni fiind de-a dreptul uimitoare prin apropierea de ceea ce este chiar nucleul tare şi sigur al societăţii cum ar fi băncile naţionale (cursul rublă-dolar, schimbat de hackeri) sau prin dovada incontestabilă a penetrării oricărei bariere virtuale (site-ul grupării teroriste ISIS care a fost spart şi înlocuit cu o reclamă la Viagra).

Tot teoretic ei pot fi uşor prinşi pentru că infracţiunile informatice sunt printre cele mai uşor de urmărit. E nevoie doar de nişte informaticieni buni (adică alţi hackeri) în cadrul poliţiei. Se consultă logurile, se trasează IP-ul, se iau datele personale de la provider, este arestat suspectul şi pus să dea declaraţie că în ziua cutare la ora X a spart un anume calculator sau a pus un troian pe un site de phishing. Nimic mai simplu…, faţă de munca de a prinde un criminal în serie care bântuie pe străzi.

Ca să ajungi un hacker bun îţi trebuie şcoală, experienţă şi un mediu propice dezvoltării, o comunitate. Intrarea în grupul hackerilor este condiţionată de merite dovedite în activitatea proprie, ageamii nefiind admişi aici unde trebuie chiar să ai invitaţie sau să garanteze pentru tine trei persoane, mai ceva ca la mafioţi.

Ce mi se pare fascinant e că, datorită acestori haiduci moderni, lumea pare a fi condusă din ce în ce mai mult de oameni anonimi care apar deodată din popor, care au lucrat pe ascuns la ei în cameră şi s-au documentat, iar acum, prin puterea informaţiei pe care o deţin, decid în numele mulţimilor. Azi este supremaţia lui Oricine. Este bulversantă combinaţia de ludic şi gravitate a acestei îndeletniciri. Ceea ce pare a fi un joc poate avea o finalitate catastrofală şi invers. Practic acum şi un copil bine informat, pasionat, talentat şi cu acces la Internet poate schimba soarta lumii din joacă.

Pentru că poţi face totul de la tine de acasă, nu-ţi trebuie decât foarte puţine lucruri, multă răbdare şi imaginaţie. Ai nevoie de timp, de studiu şi de experimentare. Şi apoi poţi ajunge un mare cenzor, un ins care se poate bate cu cei mai puternici oameni de pe planetă de la el din dormitor, care le poate râde în nas, care le poate demonstra că nu sunt invincibili. Exact asta au făcut puştii care au spart site-ul Pentagonului sau al NASA, ori al Marinei Regale Britanice. De la ei din cameră, chiar din pat, în timp ce îşi făceau temele la biologie ori compunerea la română şi erau strigaţi de mama lor să vină la masă. Ce dovadă mai bună poate fi că trăim într-o lume liberă şi paradoxală?

Este uşor de înţeles atracţia fata de acest „hobby” machiavellic. Ai o putere pe care puţini o au, te afli în afara regulilor şi poţi face orice vrei. Aş începe şi eu chiar de mâine, dar stau foarte prost cu timpul. Dacă ar exista o variantă de asimilare a cunoştinţelor mai rapidă, ca în Matrix, aş face-o…

Şi încă ceva. Am primit un sfat şi îl transmit mai departe: renunţă la parolele tale penibil de simple gen „123456”, „password”, „starwars” „solo”, „princess” „sugardaddy” sau alte denumiri ce au legătură cu filme celebre. Nu că ar fi o mare problemă pentru un hacker bun să le spargă, dar măcar îi mănâncă mai mult timp şi te simţi şi tu răzbunat cumva, e ca atunci când opui rezistenţă unui tăiş de sabie cu propriul gât, dar încordat… 

Briscan Zara este scriitor şi publicist