Hai, tată, să-ţi arăt moşia!

Împrumutul contractat de Ioana Băsescu, fata cea mare a şefului statului, pentru a cumpăra moşia din Călăraşi, este legal. A recunoscut-o chiar inocentul de Valeriu Zgonea, preşedintele mai puţin inocent al Camerei Deputaţilor. În pofida acestei realităţi, pentru că e vorba de familia Băsescu, trântorii din Parlamentul României trebuie să arate poporului că mai şi lucrează. Şi au recomandat înfiinţarea unei comisii de analiză a situaţiei create la fel de ridicol-inutilă precum cea menită a studia impactul proiectului minier de la Roşia Montană. 

În apărarea preşedintelui, băsiştii ar putea argumenta că achiziţionarea terenului agricol vine taman la momentul potrivit. Peste mai puţin de o lună, de la 1 ianuarie 2014, cetăţenii străini vor putea cumpăra, la rândul lor, pământ în România. Şi, cu siguranţă, chiar aşa vor proceda, astfel încât – vorba Poetului -, sub asaltul străinilor, vai de el, român, săracul, înapoi va da ca racul! Aşadar, în acest context, gestul lui Băsescu devine unul intens patriotic, de maximă încărcătură sufletească. Un mare politician se întoarce, la finalul mandatului, printre ţărani!

Cu toate acestea, există ceva care deranjează al naibii de tare în afacerea Călăraşi. Poate că era infinit mai de bun simţ ca Băsescu să mai aştepte un an, înainte de a deveni moşier cu acte în regulă. Momentul ales trădează însă un soi de ostentaţie premeditată, care începe să aducă pe undeva cu aroganţa respingătoare a lui Adrian Năstase. Parcă simţi că, aşa cum unul îţi cerea să-i numeri ouăle, celălalt ar vrea să-i admirăm hectarele.

Apariţia în ecuaţia funciară a Elenei Udrea, întăreşte senzaţia de enervare. În vreme ce sute de mii de medici şi dascăli stau cu foamea-n gât, blonda puţin şcolită a lui Băsescu se transformă într-un soi de cneaghină. „Cumpăr pâmânt ori de câte ori pot”, a susurat ea, de parcă vorbea de covrigi. Greşeala lui Băsescu de a se înconjura de astfel de politicieni i-a fost până la urmă aproape fatală.

Dar şeful statului ar fi avut de unde să găsească oameni mai de soi. În 2004, când a fost ales pentru prima oară preşedinte, a fost votat mai ales de partea dinamică, activă, cu chef de muncă, a României; de tineri, de orăşeni, de cei cu studii, adică de românii care nu cereau ajutoare sociale, ci doar şanse ca să se dezvolte. O sublinia cu tristă invidie însuşi învinsul său, Adrian Năstase, care vedea atunci două Românii complet diferite, ba chiar doi preşedinţi la fel de legitimi.

Prin urmare, pornind de aici, i-ar fi fost în putere lui Traian Băsescu să impună, în societatea începutului de mileniu, modele veritabile, care să contribuie la apariţia unei noi elite, a unei „aristocraţii” autentice. Dar nu a făcut-o, preferând băile de mulţime, mâinile întinse şi pe Elena Udrea. Încetul cu încetul, i-a pierdut pe primii săi suporteri, fără a-i câştiga vreodată pe ceilalţi. Din păcate, regăsim la Traian Băsescu o mentalitate de ţăran parvenit, muncitor, dar scandalagiu, cu reale calităţi de conducător, cu uimitor lipici la oamenii de calitate, însă profund incapabil să întemeieze o generaţie superioară de politicieni. Şi o lume mai bună.