În zori

„Eu sunt Dumnezeul tău”, repeta neîncetat gazda cuvintele pe care musafirul ei venit din alte lumi i le spuse înainte de culcare. „Ce mai Dumnezeu, murmura ea, Te uiţi la el şi îţi vine s-o iei la fugă… Cine a mai văzut un Dumnezeu care să poarte cizme de cauciuc şi haine care curg pe dânsul!? Sau unul care să bea horilcă pahar după pahar şi să vorbească în dodii, despre credinţă, despre stat, despre sex sau despre alte bazaconii şi în afară de aceasta să mai înceapă să te şi pipăie pe sub fustă, profitând de întuneric…” Conversaţia cu musafirul avu darul s-o tulbure din calea afară pe femeia care îşi avea şălaşul ridicat undeva la marginea satului, nu departe de lacul acoperit de mătasea broaştei, străjuit de câteva bărci cu vopseaua scorojită şi de pâlcul de mesteceni năpădit acum de rugina unei toamne lungi, nostalgice. „Poate că a vrut să mă pună la încercare”, îşi spuse ea. Şi eu ce-am făcut? L-am luat peste picior. Oare Mântuitorul nu venise să propovăduiască printre oameni, luând înfăţişarea unui om cât se poate de obişnuit?” „Dar cum poţi crede într-un Dumnezeu căruia, după cum spusese musafirul, i s-a extirpat glanda care adăposteşte credinţa? Dacă Dumnezeu nu crede în nimic, cum afirmase oaspetele, tu cum poţi crede în el?! De ce are Dumnezeu nevoie de tine? Nu cumva tocmai ca să te rogi în locul lui? Şi în fond, în faţa cui ar trebui să se prosterneze Dumnezeu?! În faţa cui să cadă în genunchi?! În faţa lui însuşi?! N-ar fi acesta un semn al unei exagerate iubiri faţă de sine? N-am avea de-a face cu un Dumnezeu îndrăgostit de sine însuşi?!”, continuă să se frământe femeia. Întrebările se învălmăşeau în capul ei. Nu scăpa bine de una, când locul ei îl lua alta. Erau asemenea unui stol de ciori ce se rotesc seara deasupra arborilor dezgoliţi de vântul toamnei. Oare cine o inspira să vorbească astfel? Nu cumva oaspetele străin, care sforăia acum pe canapea? Gândurile ei, nu cumva erau gândurile pe cere i le insufla el, tocmai ca să-i sucească minţile şi s-o împingă spre necredinţă? De ce astfel de gânduri n-o frământaseră până la sosirea sa!? În întrebările pe care şi le punea, erau cuvinte şi sensuri pe care nu le înţelegea… De unde îi veneau ele? Nu cumva dintr-un cap străin care pretindea că până mai adineauri vieţuise într-o altă galaxie? „Să nu ai alţi Dumnezei în afară de mine”, suna cea de-a doua poruncă a Cărţii sfinte. Existau cumva şi alţi Dumnezei în afară de unul singur, multiplicaţi de cine ştie ce oglindă? De cine se temea Domnul, nu cumva tocmai de astfel de creaturi cum e acest străin care are pretenţia să fie singurul Dumnezeu al meu?!”, îşi spuse femeia. „Dumnezeu în ce sens?”, se întrebă ea. „Dumnezeu în toate sensurile”, i-ar fi răspuns, probabil oaspetele, lăsând-o să înţeleagă ce vrea. „Dacă tu vii de pe altă planetă, continuă să se frământe gazda, şi îmi spui că eşti Dumnezeul meu, atunci ceilalţi concetăţeni ai tăi, probabil, au la rândul lor pretenţii că sunt Dumnezeii altora…” „Nici nu m-aş mira, gândi ea cu voce tare, ca într-o bună zi să ne trezim că veniţi aici cu căţel şi cu purcel pe motiv să sunteţi Dumnezeii noştri!” „Dar cu entitatea aceea de care mi-ai vorbit ce s-a întâmplat cu ea?” „Da, îşi spuse gazda, disecând în continuare firul în patru, în fond aici e vorba nu de unul, ci de mai mulţi Dumnezei care te obligau să crezi în ei… Ce fel de Dumnezei mai sunt şi ăştia?”, îşi spuse ea. „Nu cred în nimic şi nici nu respectă singura entitate care se roagă pentru toţi?!” Probabil oaspetele glumise sau voise să-i încâlcească mintea şi aşa destul de încâlcită după atâta sporovăială fără rost….Da, întrebările sale roiau asemenea unui stol de ciori. Ciorile umblau prin mintea ei, răscoleau cu ciocurile lor negre solul proaspăt arat şi semănat, căutau viermi şi seminţe de îndoială. Pe unde treceau rămânea în urma lor prăpăd. Întrebările semănau nelinişte şi teamă în inima gazdei. "Dacă Dumnezeul nostru nu crede în nimic, noi cum am putea crede în el?", se întrebă din nou femeia, privind prin uşa grajdului la cerul care începea să se lumineze, după care continuă: "Dar, în fond, credinţa se opreşte la Dumnezeu, fiindcă dincolo de Dumnezeu, la care ne închinăm noi, nu e un nici un alt Dumnezeu la care să se închine la rândul său Dumnezeul în faţa căruia ne prosternăm?" Întrebarea pe care şi-o puse femeia o înspăimântă de-a binelea. „Oare am dreptul să-mi pun astfel de întrebări, îşi spuse ea? Oare nu cumva gândind astfel, încep să mă îndoiesc de cele sfinte şi să mă las ispitită de forţele întunericului ce sălăşluiesc în sufletul fiecărui om, ducându-l în cele din urmă la pierzanie? Doamne, iartă-mă pe mine, păcătoasă, că nu ştiu ce gândesc şi nici de unde-mi vin în minte aceste gânduri…"

Dar, odată puse în mişcare, întrebările continuau să se deruleze de la sine în mintea ei, asemenea unei benzi ce se rotea în întuneric, proiectând pe ecran imagini din ce în ce mai halucinante, ce se prăbuşeau în hău, aşezându-se straturi după straturi nu numai în sufletul, ci şi în tot trupul gazdei înfiorat de frig. „Fericiţi sunt cei curaţi la inimă, căci aceia îl vor vedea pe Dumnezeu”, îşi aminti femeia de cuvintele Mântuitorului. „Dar cine-i atât de curat la inimă – îşi spuse ea – încât să nu-şi pună nici un fel de întrebări?” În fond, despre ce fel de Dumnezeu pomenise oaspetele ei nocturn? În orgoliul său, el îi vorbise despre sine însuşi, ridicându-şi eul la rang de Dumnezeu. Dar poate că el voia să fie doar Dumnezeul ei, nu al altcuiva. Voia să fie doar Dumnezeu al unei singure fiinţe, pe care încerca, pesemne, s-o facă să-l iubească. Să-l adore ca pe un Dumnezeu. În fond nu aceasta este şi dorinţa intimă a fiecărui om?! Nu vrea oare bărbatul să fie Dumnezeu în casa sa? Să fie Dumnezeu pentru femeia lui? Iar femeia să fie adorată de el ca o icoană? Poate că oaspetele sosit din alte galaxii se simţea în lumea lui atât de singur şi înstrăinat de toţi, încât venise pe pământ să caute un suflet care să-i însenineze gândurile şi să-i aline durere. Gândindu-se la toate aceste lucruri, ochii femeii se înduioşară pentru o clipă. Apoi teama şi suspiciunea puse din nou stăpânire pe inima ei. „Poate-i un simplu terchea-berchea care, umblă de ici-colo, căutând să se aciuiască la bătrâneţe într-un loc călduţ?” „Toţi vin, îşi fac mendrele, apoi îşi iau catrafusele şi pleacă în lumea lor… Pe urmă ia şi aleargă după ei şi te agaţă de genunchii lor! Se şterg de tine ca de-o cârpă, te calcă în picioare şi pe deasupra te şi scuipă în obraz…” Oare răposatul său bărbat nu se oploşise şi el pe la casa ei, căutând aceeaşi alinare?! Şi acum, iată nu bine c-a scăpat de o pacoste, că vine alta, şi încă de unde; din alte lumi, din alte galaxii..

Beţia îl împinsese pe îndepărtatul ei vizitator să sporovăiască vrute şi nevrute. Ba chiar să-i facă şi avansuri ruşinoase. „După ce încerci să mă seduci, vrei să fii şi Dumnezeul meu…” Femeia simţi totuşi că gândurile o luaseră cam razna şi că era cazul să pună limbuţiei sale mute stop. „Opreşte-te, femeie, îşi spuse ea, ce te-a apucat, mai bine ai avea grijă de doniţă, nu vezi că ţi-a dat laptele pe-alături?!” „Doamne, iartă-mă, îşi făcu semnul crucii gazda, aşezându-şi mai bine găletuşa între genunchi şi trăgând totodată şi ugerul doldora de lapte al caprei înspre sânii săi.

După ce oaspetele se culcă, femeia strânse masa, apoi îşi făcu rugăciunile de seară, după care se apucă să tămâieze prin odaie. Tămâia rostind Tatăl nostru masa, scaunul, cuţitele, paharele, furculiţele, cana, resturile de scrumbie şi de pâine pe care le strânsese de pe masă şi le puse în frigider, precum şi toate celelalte lucruri, care, într-un fel sau altul, fuseseră în contact cu vizitatorul venit din alte galaxii sau fuseseră atinse de privirea lui. După ce termină de tămâiat odaia, trecu prin tinda ce da în cerdac, coborî cele trei trepte de lemn, şi făcu înconjurul casei, tămâind cu grijă şi stropind cu agheasmă fiecare colţ. Cocoşii începeau să cânte cucurigu. Aproape se crăpa de ziuă. Ascultând pălăvrăgeala oaspetelui, femeia nici nu-şi dădu seama când trecuse timpul. În depărtări, deasupra cumpenei ce se profila în dreapta ei pe cer, clipocea Luceafărul de dimineaţă. Femeia stătea cu strachina de agheasmă într-o mână şi cu o farfurioară de tablă plină cu tămâie arsă, scrutând cu atenţie bolta cerească, pe care nici ea nu ştia de ce, în copilăria ei, o asemăna cu o tablă neagră, plină de tot felul de litere şi cifre. Această tablă, îi apăruse deseori în vis. 

Nichita Danilov este directorul general adjunct al Institutului Cultural Român din Chişinău, scriitor şi publicist