Încă un paradis pierdut?

Cultural vorbind, primul loc de viaţă al omului este grădina din Eden. Alungat din paradisul comuniunii cu Dumnezeu, alungare asimilabilă unei autoexilări, protopărinţii noştri au trebuit să-şi asigure traiul muncind într-o natură deseori potrivnică. Trăind în ea, până în zilele noastre, cu nostalgia acelui loc binecuvântat. Dacă grădina a fost pierdută prin încălcare de reguli, în fapt nici astăzi nu prea respectăm reguli, prima cetate apare ca un refugiu. Omorându-şi fratele, Cain a construit-o pentru a se păzi de semenii lui. Oraşul cetate, ca loc securizat, şi grădina din el, ca gest cultural întocmit pe amintiri paradisiace, sunt forme de civilizaţie ancestrale evoluând în istorie de la puncte izolate în natură, la zone deschise, în expansiune, copleşitoare pentru natură. În acest tăvălug civilizator (?!), grădina, imagine a naturii în spaţiul construit a avut un drum semnificativ denotând, paradoxal, distanţarea de natură.

În istoria civilizaţiei sunt, în principiu, cinci atitudini distincte. Prima e grădina chinezească. Ea e o recreare a naturii în esenţa ei, folosind piatra, apa, planta în definirea unui spaţiu al meditaţiei, al profunzimii spirituale. Omul nu se opune naturii, o studiază, îi înţelege tainele pentru a trăi în armonie cu ea şi pentru a deveni el însuşi mai puternic. A doua atitudine distinctă e grădina arabă. Imaginată într-un climat excesiv, e complementară construcţiei. Casa, grădina, apa, compun împreună arhitecturi destinate explicit relaxării, desfătării, bunului trai. Urmează ampla grădină franceză. Ea vorbeşte de atotputernicia creativităţii umane. Natura se supune ei în compoziţii simbolice, cu perspective complexe, cu o mare varietate de forme controlate. E un imn adus raţiunii, dar şi plăcerii omeneşti de a domina prin abstractizare şi mitologizare. În opoziţie, în scurt timp, apare grădina engleză, ca o retorică a întoarcerii la natural. Nu la acela autentic, sălbatec. E o naturaleţe compusă, idealizată, născută şi ea din idealitate, prin căutarea frumuseţii absolute după modelul antic al clasicismului grec. În sfârşit, ultima, e atitudinea modernistă. În modernitate spaţiul verde e un concept funcţional, sanogen. Oraşul trebuie să aibă un număr definit de metrii pătraţi de spaţii verzi pe cap de locuitor, pentru absorbţia prafului şi noxelor, pentru oxigen. Această viziune „ştiinţifică“ este extinsă. Întreaga natură capătă statut de zonă verde funcţională, de rezervaţie, de parc.

Am făcut această incursiune rapidă în civilizaţia grădinii, pentru a ne raporta adecvat, din această perspectivă, la Iaşi. Geneza Iaşului s-a întâmplat într-un paradis natural, în mijlocul codrilor străbătuţi de râuri şi pâraie mici, cu multe băltiri. Tradiţional, o casă mai ţărănească sau mai boierească avea, pentru frumuseţe, gădina din faţă, şi pentru utilitate grădina din spate. Pe această dualitate a evoluat şi moşia Iaşului. În locul codrilor au început să apară vii, livezi, păşuni. Abia târziu pentru grădinile domneşti sau ale boierilor mai făloşi, s-a apelat la grădinari aduşi din ţări cu tradiţie în domeniu. În orice caz, în tradiţia dezvoltării urbane româneşti nu s-a remarcat nici un stil al grădinii, nici de import şi, cu atât mai puţin, local. Există o excepţie, perioada comunistă şi-a asumat la un moment dat modernismul şi o dată cu el conceptul de spaţiu verde. În orice caz, românii au avut o atitudine mai degrabă superficială şi, încet, încet, distructivă. Am folosit plantele pentru frumuseţea lor în sine, nu pentru aceea născută din compunerea lor în spaţiu în temeiul unor idei. Din acest motiv, şi agresivitatea împotriva grădinilor existente s-a manifestat cu uşurinţă, fără regrete. Noi nu avem ample compoziţii urbane din spaţii verzi menţionabile pentru viziunea lor specifică, cu excepţiile care confirmă regula.

În altă ordine de idei, mai există un fenomen special. Nu numai geneza Iaşilor e legată de un paradis natural, dar şi însăşi etnogeneza românilor. “Românul e frate cu codrul“, e o zicere venită din simbioza noastră cu codrii seculari. Acei codri dispăruţi astăzi de atâtea frăţietate reorientată în exploatare capitalistă fără limite. Dar, cu toate acestea, există în istoria noastră frânturi de atitudini culturale prin care se poate desena o viziune, un sentiment despre propriul spaţiu natural de viaţă. Din ele, un spirit sintetic poate extrage principii ce pot sta la baza unui proiect de grădină românească, aşa cum au existat proiecte de arhitectură românească. Încercări s-au mai făcut. Între ele, un reper este grădina ansamblului regal de la Balcic, acum în Bulgaria.

Să revenim acolo unde ne doare, la Iaşi. La des invocata lui calitate de capitală culturală a României. Nu mi se pare lipsită de realism ideea ca aici să se nască o viziune, o atitudine de grădină românească. Există, fără îndoială, un mod de viaţă local exprimat în comportamente specifice faţă de natură. Nu am în vedere barbarismele iubitorilor de picnicuri, sau a poluatorilor îndrăgostiţi de drumeţii în sânul naturii, ci acel mod de viaţă sedimentat în reguli pe care se pot construi forme şi viziuni. Sunt, în continuare, la Iaşi, diversităţi de spaţii verzi, de la pâlcuri de pădure la parcuri cu desene relativ bine compuse. Sunt încă vii şi livezi ce se continuă stuctural în comunele vecine, cu farmec utilitar. Sunt diversităţi de arbori, plante, flori specifice zonei geo-climaterice. Sunt trandafiri de la Moldova şi tei ai lui Eminescu. Dar, mai ales, există facultăţi, de arhitectură, de artă, de horticultură şi silvicultură. Prin profesorii şi studenţii lor, în parteneriate cu administraţiile locale, s-ar putea produce un minunat proiect verde pentru Iaşi. Un proiect vestit care să facă oraşul vestit. Este acest mod de a vedea fenomenul chiar o utopie?

În istorie, deseori, iluziile, utopiile după care au alergat comunităţile, au stimulat energii nebănuite şi au creat civilizaţii. Prin urmare, chiar şi o utopie, sau mai ales ea, ar putea avea efectul unui bobârnac pentru a ne trezi la creativitate. La capacitatea de a produce vise tangibile.