Inferioritate superioară

De Briscan ZARA

sâmbătă, 16 martie 2013, 02:50

1 MIN

E clar că tendinţa evoluţiei noastre este de la mare la mic, e clar că noi, Oamenii, vom fi nevoiţi să devenim mai mărunţi, din ce în ce mai atrofiaţi fizic pentru că nu ne putem opri din evoluţie. Aceasta e binecuvântarea şi blestemul nostru.

Cândva un bărbat puternic era cel care ridica singur o căruţă în spate sau care omora o sută de inamici în bătălie, un munte de om. Astăzi acelaşi bărbat se ascunde în spatele unui individ mic, poate chiar minor, de sex incert, care are ca principală îndeletnicire capacitatea de a sta cât mai mult pe scaun în faţa calculatorului, de a bate cât mai repede din taste şi de a face cât mai mulţi bani. Cea mai mare greutate pe care o poate el ridica este propria persoană şi nu poate omorî nici măcar o muscă, ci doar viruşi din spaţiul virtual. El este astăzi acel om puternic.

Cândva femeile erau pe o poziţie net inferioară bărbatului, din cauza slăbiciunii lor fizice, neavând drept de replică, de manifestare liberă, de vot. Ele stăteau supuse într-un colţ, aşteptau şi executau deciziile bărbatului sau ale consiliului de bărbaţi. Astăzi, din inferioritatea ei fizică încă existentă, femeia vorbeşte cu îndrăzneală, răspicat, dă ordine cu tot dreptul cuvenit şi câştigat, şi chiar pedepseşte bărbaţi cu mult mai „puternici” decât ea, care ar strivi-o dintr-o lovitură. De acolo, de jos, ea priveşte în sus la bărbat cu o „inferioritate superioară” şi îi spune ce să facă. Nu pot uita imaginea unui cuplu care se certa în centrul oraşului. Vorba vine se certa, pentru că doar ea vorbea; vorba vine vorbea, pentru că mai mult ţipa. Cu puţin peste un metru înălţime ca statură, stând în faţa zdrahonului de doi metri care o privea încovoiat şi umil, îi scuipa în sus invective cum numai la hingheri mai auzi şi îi administra din când în când, în loc de semne de punctuaţie, câte o palmă, prin salturi scurte, peste faţă. Iată unde a ajuns bărbatul puternic. Asta da evoluţie!…

Poate că mulţi dintre bărbaţii de azi privesc nostalgic în trecut la vremurile în care piticaniile de femei care îndrăzneau să ridice tonul în faţa masculilor atotputernici erau puse la stâlpul infamiei, pedepsite cu lovituri de bici şi umilite. Sunt sigur că mulţi ar aprecia aceste pedepse şi azi, chiar foarte mulţi, poate chiar tu sau eu, uneori (dimineaţa, la prânz şi seara, şi în weekend),… dar din păcate, evoluţia nu iartă, roata se întoarce, muşchii obosesc de atâta încordare în van şi nu mai sunt buni de nimic, puterea fizică expiră. Astăzi creierul e muşchiul tare, inepuizabil şi gura este arma principală de atac şi apărare. Cine le are pe cele două ajunge departe şi foarte puternic.

Nu este doar o caracteristică a modernităţii, exemplarele mici, sub medie, ale unei specii au fost aproape întotdeauna mult mai incisive şi eficiente decât cele normale sau mari. Ca un fel de compensare a neajunsului fizic, natura le-a oferit acestor indivizi un plus de energie care de multe ori depăşeşte cu mult nevoile normale, declanşând astfel în aceştia o dorinţă copleşitoare de compensare a handicapului fizic prin alte mijloace. A se vedea exemplul lui Napoleon Bonaparte, Ştefan cel Mare, Emil Boc, nevasta, soacra etc… Sau luaţi, de pildă, câinii mici care se ştie că au un orgoliu extrem de mare şi sunt foarte uşor iritaţi. Mulţi, majoritatea, cred, nu au nicio reţinere să latre, să sară la harţă, să muşte chiar câini mult mai mari decât ei. Şi de cele mai multe ori chiar reuşesc să se impună, lucru care confirmă zicala „nu contează mărimea câinelui din luptă, ci mărimea capacităţii de luptă din câine”.

Deci nu e nou aşa ceva, dar e clar totuşi că astăzi există o tendinţă anume spre miniaturizare a tuturor lucrurilor fizice, spre eficientizarea maximă a calităţilor relevante ale acestora, altele decât cele fizice, că viitorul aparţine unui corp mic, slab, sensibil, aproape insignifiant, dar cu un creier mare, disproporţionat de mare.

Să privim altfel lucrurile:

Înainte îţi trebuia o armată întreagă ca să porneşti un război, astăzi e suficient un telefon mobil sau un cont pe e-mail şi un mesaj bine plasat. Ca să nimiceşti un popor îţi trebuia o putere armată imensă, resurse uriaşe, timp şi arme, astăzi cu o singură bombă atomică ce ar putea fi dusă pe umeri de câţiva oameni, ucizi milioane. Biblioteca din Alexandria, se spune, era cea mai mare din lume şi avea mii de volume; azi ea n-ar ocupa nici jumătate dintr-un stick de memorie de 1 giga care intră în buzunarul mic de la pantaloni. Ca să trimiţi un mesaj la o distanţă de 100 de kilometri îţi trebuiau câteva schimburi de cai, mâncare, nutreţ, apă şi multe altele, pluso zi, chiar două; astăzi îţi trebuie o secundă ca să trimiţi un mesaj la capătul celălalt al globului. O secundă! Înainte dinozaurii stăpâneau lumea, astăzi femeile şi copiii o fac zi de zi…

Şi totuşi nu suntem mulţumiţi, suntem exact la fel ca strămoşii noştri care se îmbrăcau în blănuri de animale şi nu aveau ce mânca zile la rând. Pentru că există o toleranţă la toate, inclusiv la lucrurile bune, la plăcere şi la fericire. Ne obişnuim şi ne plictisim de toate, şi bune şi rele. Unii ar spune că în asta constă secretul evoluţiei noastre, că nu ne mulţumim niciodată cu ceea ce avem, că vrem mereu mai mult, dar oare nu ar fi bine ca măcar din când în când să ne mai oprim din alergătură, să ne aşezăm, să ne tragem sufletul, să ne uităm în urmă la ce-am realizat şi să ne bucurăm? Pur şi simplu? Să fim mulţumiţi de noi înşine măcar un pic, o secundă?

Eu sper că lipsa aceasta a capacităţii de a ne relaxa şi a ne bucura este cea care ne va salva de la pieire specia. Poate că „ea”, specia, ştie mai bine din ce cauză ne grăbeşte în halul asta, „ea” vede în trecut şi în viitor şi ne sileşte să facem tot posibilul pentru a depăşi orice obstacol, prezent şi viitor, şi a ne perpetua cât mai mult posibil, cât mai aproape de „la nesfârşit”.

Oricum, e clar că tendinţa evoluţiei noastre este de la mare la mic, e clar că noi, Oamenii, vom fi nevoiţi să devenim mai mărunţi, din ce în ce mai atrofiaţi fizic pentru că nu ne putem opri din evoluţie. Aceasta e binecuvântarea şi blestemul nostru.

În această ordine de idei, cine ştie dacă nu cumva mai sunt şi alte organisme ca noi care au ajuns, să zicem, atât de mici evoluând fără oprire, încât azi sunt doar fiinţe unicelulare… Iată unde au dispărut dinozaurii!… Bacteriile sunt urmaşele lor, ele sunt superioare nouă ca „civilizaţie”!… Lucrurile pentru mine sunt clare.

Mai rămâne totuşi o singură întrebare care mă macină: sunt oare ele toate femele?…