Înscenări epice

Recent, la Editura Junimea, a apărut romanul lui Ioan Florin Stanciu, Cinema Orient, despre care, într-un Cuvânt însoţitor, criticul Ioan Holban anticipează a fi un adevărat eveniment al prozei contemporane. Sunt printre cei care, în urmă cu câţiva ani, am scris (chiar în această pagină) cu entuziasm şi, deopotrivă, cu mâhnire, despre Ioan Florin Stanciu, un scriitor realmente marginalizat până la acea oră, deşi făcea de câteva decenii valuri la marginea pământului locuit (Scytia Minor, Dobrogea adică)… Spuneam/ scriam atunci că aventura existenţială a autorului este mai pregnantă în proză (decât în poezie), unde eul auctorial îşi pune măştile care îi convin, spre a întruchipa personaje şi a traversa epoci aflate, mai tot timpul, la limita tragi-comicului. Sărăcia, şi nevoile, şi neamul, arta combinatorie a supravieţuirii în nişte locuri şi sub regimuri care-şi vopsesc doar gardul, înlăuntru fiind acelaşi leopard, toate sunt privite/ asumate ca nişte jocuri ale sorţii, cărora nu poţi decât să te supui, chiar dacă mai faci pe cârcotaşul… Ei bine, pot spune/ scrie acum, că precedentele poezii, proze/ povestiri, inclusiv romanul Apocriful necredinciosului Toma (2008, premiat de Filiala Dobrogea a Uniunii Scriitorilor) au pregătit şi au anunţat Cinema Orient. Fie şi doar din plăcerea de-a contrazice un critic de talia lui Ioan Holban, voi spune că romanul lui Ioan Florin Stanciu nu acoperă o uriaşă gaură din ”problematica satului românesc din a doua jumătate a secolului trecut”, ratată de prozatorii proletculţi sau esopic abordată în romanele ”iepocii de aur”, întrucât nu şi-a propus aşa ceva. ”Satul” lui IFS este, cumva, satul lui Creangă sau, şi mai şi, Macondo lui Marquez, din Veacul de singurătate. Criticul are dreptate când aproximează că dobrogeanul pare format la şcoala prozatorilor moldavi, suflul sadovenian fiind perceptibil în pasajele lirice. Însă acestea sunt doar treceri, respiraţii între diverse stări de dez/agregare a naraţiunii. Mai mult încă, pe măsură ce intri în scenariu, vezi cum satul şi locuitorii săi, cu deosebire personajele emblematice, ies din realitate, spre a-şi construi/ imagina o alta, cât de cât convenabilă şi, uneori, rezistentă, chiar supravieţuitoare provocărilor (atroce) ale prezentului. Aici se vede mai degrabă efectul de magie al prozei sud-americane din anii 70-80, la care şi autorul… necredinciosului Toma se va fi nutrit (ca şi noi). Însă imaginarul locului, al personajelor şi – peste toate – al autorului concurează, chiar surclasează, la o adică, imaginarul de aiurea, ”clădit” fiind şi emanând dintr-o istorie milenară şi dintr-o încrengătură de naţii, obiceiuri, cutume care se completează şi se stimulează rodnic, dincolo de ceea ce, fatal, le separă. Harul prozatorului e de aflat, în primul rând, în exploatarea acestui tezaur, istoric şi folcloric, venit din straturile de adâncime, dar şi din relaţionările imediate. Ca efect de recentă oră, IFS se inspiră din scenarita care a înflorit după ultima revoluţie – de la care, iată, a trecut peste un sfert de secol, şi tot nu e desluşită en detail… Ia să dăm noi timpul în urmă cu o juma de veac – şi-o fi zis prozatorul – şi să vedem cum s-a desfăşurat revoluţia socialistă, la oraşe şi, mai ales, la sate! De aceea, cred, a şi optat pentru formula unui roman cinematografic, urmând/ mimând tehnica celei de-a şaptea arte. Puterea comunistă/ sovietică fusese implementată în România pe bază de scenarii, propaganda nefiind altceva decât un scenariu care vrea să impună un model străin, necunoscut sau doar neagreat de cei cărora li se ”serveşte” aşa ceva. Dar, când propaganda venea cu un scenariu – al colectivizării, de pildă – satul, locuitorii veneau cu un contra-scenariu. IFS abia se năştea (în 1951), însă eu unul aveam deja 10 ani şi-am receptat cu ochii şi cu mintea mea de copil această campanie de desfigurare a satelor şi de violentă rupere de rosturile celor numiţi, din veac, talpa ţării. Da, părinţii şi bunicii noştri închipuiau cele mai năstruşnice scenarii, pentru a nu se înscrie la colhoz, pentru a nu sta ”în sac înghesuiţi”. Colectiv ţi-a trebuit?/ Stai în sac înghesuit! – iată o mostră de folclor nou, din acei ani, şi nu cele care ni se serveau, în anii 60, la cursurile de ”Folclor şi folcloristică” de la Filologia ieşană… Este simptomatic că primele GAC-uri (Gospodării Agricole Colective) s-au ”implementat” în zonele cele mai  sărace – Dobrogea, Bărăgan, Moldova – exemplul lor fiind livrat celorlalte regiuni ale ţării, în ambalaje care mai de care mai strălucitoare şi mai neverosimile. Între acestea, jurnalul cinematografic de actualităţi, proiectat în ”deschiderea” vreunui film (invariabil sovietic) avea cel mai puternic impact – şi în mod sigur am văzut, în satul meu natal de pe valea Jijiei, un episod cu ”Ziua Recoltei” şi-a fericirii ce-i năpădise pe locuitorii primului sat colectivizat din (cum se numea atunci) regiunea Constanţa. A existat şi-un ”Tren al Prieteniei”, care-i ducea pe ţărani (aleşi pe sprinceană vopsită) în ”măreaţa Uniune”, să vadă ”minunile” făurite de ”primul stat socialist din lume”… După cum nesfârşite trenuri de marfă cărau bogăţiile ţării spre aceeaşi Moscovă care… nu credea în lacrimi. În lacrimile celor cărora li se lua şi cenuşa din vatră – dacă ascundeau vreun popuşoi copt, sau vreo doină jelind pământul ce nu mai putea fi străbătut de-atâta străinătate. Străinătate însemnând şi stranietate – a faptului că topoarele ocupanţilor (ruşi) aveau cozi indigene, necioplite, nelustruite prin şcoli, fie şi elementare, dar care se pavoazaseră-n roşu şi loveau, fără cruţare, pe oricine era doar bănuit că nu urmează linia. Însă pentru ”cronicarul” dobrogean (îl numesc aşa şi întrucât susţine, de câţiva ani, o rubrică permanentă în ”Cronica veche”) ar fi fost prea la îndemână să scrie o carte în registrul dur al memorialelor (revelatorii, altminteri) apărute post-decembrist, Cinema Orient pliindu-se, mai degrabă, seriei romaneşti a lui Constantin-Florin Pavlovici, în care atrocităţile şi/ sau  malversaţiunile ”iepocii” sunt dezamorsate şi topite, dincolo de sarcasm, în ironie şi umor. IFS merge mai departe – şi poate că moto-ul cel mai adecvat cărţii ar fi fost caragialianul simt enorm şi văz monstruos. Doar suntem ”la porţile Orientului”, tocmai asta vrea a sugera Orientul din titlu: aici tragediile au şi-un spiriduş de comedie în ele, după cum comediile pot oricând cădea în dramă şi-n tragedie. Cu atât mai mult în arealul dobrogean, unde, dacă forezi dincolo de stratul Tristelorşi-al Ponticelor ovidiene, dincolo de pietre tombale şi (fragmente de) statui marmoreene, ajungi la un fabulos tezaur al lui Bachus… Adică la un depozit de vinuri, solidificate acestea, peste milenii, ca nişte capsule (ale unui timp mitologic) din care, dizolvate, ”rezultă” cantităţi suficiente pentru a ”euforiza” întreaga comunitate, poate întreaga ţară. Obligaţi să-şi asume o realitate şi-o identitate de import, oamenii locului ar ţine-o, mai degrabă, într-o lungă beţie (într-o transă), din care, trezindu-se, toate să fi revenit în rânduiala lor ancestrală, să nu mai vadă roşu înaintea ochilor (întreg satul fusese pavoazat/ vopsit în roşu; o bătrână îşi vopsise privata…), nici soldaţi ”eliberatori”, nici figuri patibulare de politurci (pentru politruci, aferim!). Şi aşa mai departe, tot tacâmul unei epoci indigeste, pe care autorul o face comestibilă, prin adaosul (perfect proporţionat) de mirodenii – piperate, aromate, chiar afrodisiace. Înghiţind (cu noduri) această ”compoziţie”, un ochi râde, celălalt plânge.

Prin Cinema Orient, Ioan Florin Stanciu ne oferă scenariul. Oare îl va descoperi, se va învrednici vreun regizor să ne ofere şi filmul?      

Nicolae Turtureanu este director al revistei „Cronica veche”, poet şi eseist