Inscripţii pe zidul lui Nicolae Spătaru

Poetul Nicolae Spătaru, născut în ţinutul Herţa, şi care s-a strămutat la finele anilor optzeci la Chişinău, face parte din categoria poeţilor discreţi, pentru care expresivitatea şi percuţia metaforei nu constituie un punct forte al poemului. Mesajul său e unul abscons, ce trebuie căutat nu în afara magmei poetice azvârlite în timpul creaţiei, ci în interiorul ei, după ce aceasta a suferit procesul de răcire, putând fi adusă la formă cu conotaţii ludice. ”Poetului – scrie criticul Gheorghe Chiper, în prefaţa antologiei Citirea zidului, apărută în 2014 la Editura TipoMoldova din Iaşi – gravitatea mesajului, rostit pe un ton sprinţar, ludic şi glumeţ. Aceasta este marca inevitabilă a poeziei sale: amânarea şi escamotarea dramei, în faţa căreia este situată grimasa unui saltimbanc. Apocalipsa din nou se amână, sună un poem edificator în această privinţă. Spirit iconoclast, nonconformist, Nicolae Spătaru aduce cu sine maniera postmodernă de-a înfăţişa o apocalipsă veselă (în termenii lui Vattimino). Instrumentele derizoriului sunt practicate cu îndrăzneală şi nonşalanţă în miezul atmosferei festive, galante sau protocolare.” Formându-se ca poet la Cernăuţi, în perioada îngheţului brejnevist, dar şi în perioada perestroikăi lui Gorbaciov, poezia optzecistului Nicolae Spătaru poartă amprenta acelor epoci cenuşii, a neîncrederii, a suspiciunii şi a lipsei de perspectivă şi speranţă în întrevederea unui liman salvator. Nicolae Spătaru, de altfel, nu e singurul poet al unei apocalipse amânate din spaţiul postsovietic. Şi Arcadie Suceveanu, care a ucenicit în acelaşi oraş prin care au trecut paşii lui Eminescu, dar şi Fuga morţii lui Paul Celan, e bântuit de aceleaşi obsesii. Ceva din disperarea trăită în perioada veacului de fier a lui Celan, a suprarealismului imaginilor sale s-a păstrat şi în poezia lui Arcadie Suceveanu şi a ceva mai tânărului său congener, Nicolae Spătaru. Dacă la Arcadie Suceveanu explozia imaginilor cucereşte lectorul de îndată, pervertindu-i gustul spre arta postmodernă, la Nicolae Spătaru impactul acesta se produce în timp, după decriptarea tehnicilor şi trucurilor poetice pe care le vehiculează. În demersul său poetic, Arcadie Suceveanu visează la o Danemarcă alcătuită din roţi dinţate şi carton, în timp ce Nicolae Spătaru, translând ”tragicul într-un decor desuet”, înaltă între el şi sinele său un zid de hârtie ghimpată, ”rămas intact ca prin minune/ de-a lungul istoriei”, la fel de consistent şi trainic ca zidul căzut al Berlinului. Zidul trece prin el, dar trece şi prin ceilalţi, metamorfozându-se într-o fiinţă umană: ”Zidul din adâncul curţii/ are o experienţă de viaţă grozavă/ stăpâneşte un orizont larg de cunoştinţe/…/ unele din cărămizile lui au făcut Sorbona”, altele, probabil, au urmat cursurile Universităţii de stat ”M. V. Lomonosov” din Moscova, adăpostindu-se, seara, pe sub zidul înfrigurat de coşmaruri al Kremlinului.

Într-un moment de sinceritate, stând la o bere, zidul îi povesteşte poetului câte ceva din biografia sa: la începutul carierei, Zidul a ocupat posturi oficiale destul de importante, astfel că o mulţime de lume se pleca în faţa lui, aducându-i ofranda cuvenită. Având rude sus-puse (alte ziduri, alte pietre, alte cărămizi, n.n.), Zidul a urcat mereu în ierarhia socială, până a ajuns aproape de vârful piramidei. Pentru a putea urca, a fost nevoit să calce-n picioare o mulţime de alte ziduri şi nu s-a dat în lături să se ploconească în faţa falsei străluciri a zidurilor care-i erau superioare ca grad. Scurgerea implacabilă a timpului i-a frânt însă cerbicia şi dorinţa de mărire. Zidul a devenit tot mai trist şi tot mai apatic. A renunţat la ambiţiile lui mari, a renunţat la body-guarzi, la limuzină, la camera ovală, la secretară şi trabuc. Din ce în ce mai umil, lipsit de voinţă şi ambiţii personale, privind marea de ziduri ce creştea în faţa sa şi marea de ziduri ce se prăbuşeau, în valuri, în spatele său, el s-a retras în sine, transformându-se dintr-o personalitate activă într-una vegetativ-contemplativă. Stând la palavre, la un pahar de bere, cu poetul, inhalând mult fum, emoţionat până la lacrimi, zidul i-a vorbit despre strămoşii săi (Zidul chinezesc, valul lui Traian, Ierihonul, Hebronul), dar nu pomeneşte nimic despre zidul Berlinului, nici despre posibilii săi urmaşi. În timp ce bea bere, cărămizile din care e alcătuit Zidul se pleoştesc. Lutul se prelinge din ele ca o pastă, scurgându-se de pe masa plină de chiştoace pe trotuar. Din ce în ce mai apatic, din ce în ce mai lipsit de consistenţă, printr-un ultim efort de voinţă, Zidul, luându-şi cărămizile sub braţ, se ridică în picioare şi o porneşte spre casă. Bâjbâind cu mâinile pe lângă alte ziduri, clătinându-se în dreapta şi în stânga, cerându-şi iertare mereu în faţa pietrelor de pe caldarâm, dar şi a olanelor, el înaintează printr-un oraş ce seamănă cu un cadavru jupuit de piele, acoperit de un croncănit de ciori, atârnând în ştreang pe-o colină, la lumina apusului, prin venele căruia curg ”Sodoma şi Gomora”. Din ce în ce mai dezamăgit de el însuşi şi de ceilalţi, rătăcind pe străzi cu denumiri contradictorii şi lipsite de sens, intersectându-se cu personaje ce-l dispută sprijinindu-şi umerii de el, zidul lui Nicolae Spătaru nu-şi pierde, totuşi, ultima speranţă şi, ajungând în faţa uşii de intrare în locuinţa sa, se aşază lângă prag; cu genunchii lipiţi la gură, scrutează orizontul său de aşteptare, până când în loc de soare, în zorii zilei, răsare o maşină de scris. De pe clapele ei se ridică stoluri de păsări nostalgice acoperind cu foşnetul aripilor lor oraşul ”câştigat sau pierdut la cărţi”, oraş cu ”dezastre mai mici şi mai mari”, în care apocalipsa se amână mereu şi aceasta fiindcă oraşul se confundă cu însuşi destinul. Poposind lângă un stâlp de telegraf, singurul prieten din tinereţe ce i-a rămas fidel, fumându-şi până la capăt ultima ţigară rămasă, Nicolae Spătaru priveşte Zidul ghemuit în pragul uşii sale, simţind cum ”pustiul devorator şi dement/ abătut asupra sufletului său”, acompaniat de ”aplauzele demente ale pietrelor”, se transformă într-un ”motto la cărţile lui viitoare”. ”Azi doreşti ca niciodată – îşi spune el – să faci cinste/ dar prietenii te-au părăsit/ şi casa… unde-o mai fi ea oare?” În pragul ei stă Zidul cu privirea aţintită în gol, contemplând ”străzile pustii şi obscure”, înnodate ca nişte ştreanguri, deasupra oraşului cufundat în aburii alcoolului, care, iată, se ridică acum pe verticală, în timp ce cărămizile se umplu de priviri, de sfârcuri şi sâni, şi monezi calpe, de steaguri şi buzunare sparte prin care şuieră vântul. În acest cadru, de apocalipsă amânată, pe maidanul plin de şenile fumegânde, istoria nechează ca un cal alb, cu gâtul întins spre ghilotină, în timp ce, desprinse dintr-un manual şcolar, „o armată dezastruoasă de ceasuri”, năpustindu-se pe străzi, încearcă să câştige „un control absolut asupra hazardului.” Oprit în loc, ca un străjer al timpului, bătrânul orologiul din piaţa centrală, cu arcele mustăţilor răsucite în sus, privind cu dispreţ armata de ceasuri risipită pe străzi şi, amânând mereu să bată, ”pentru dumneavoastră”, ora exactă, încearcă să ”pună laba pe mileniul trei”, strivindu-l încă din faşă. E însă târziu: manechinele din vitrinele magazinelor se trântesc pe jos masându-şi sânii şi „pulpele picioarelor atinse de varice”, pianul – risipindu-şi clapele pe străzile obscure – se pierde ca un paria în noapte, ”somnul nestingherit galvanizează cartierul prezidenţial”, iar ”trupurile fluide ale îndrăgostiţilor”, acoperite de frunze şi afişe se caţără pe umerii Zidului ce stă cocoţat la masa de scris a poetului. ”Prezentul tău e mereu mâine şi mereu ieri. Pe curând”, îi spune acesta. ”Pe curând, pe curând”, îi spunem şi noi.

Scriind despre Nicolae Spătaru, am ”retrăit” unul din coşmarurile din filmul Procesul după Franz Kafka, în regia lui Orson Welles. Pătrunzând odată cu Anthony Parkins, în rolul lui Josef K., în imensa sală de de redactare a sentinţelor tribunalului, am văzut bătând la maşina de scris o mulţime de ziduri, îmbrăcate în costume sobre de dactilografe. Din burta de fier a maşinilor de scris nu ieşeau coli de hârtie, ci ziduri. Zidurile erau aranjate în vrafuri imense pe birouri. Alte ziduri, prevăzute cu mănuşi, le duceau în faţa condamnaţilor, ce urmau să fie puşi la zid. În timp ce li se citea sentinţa, condamnaţii se prefăceau în ziduri. Aceasta era imaginea absolută a birocraţiei moderne şi postmoderne, derivate din Kafka.

Chipul blând al poetului Nicolae Spătaru, prevăzut cu o mustaţă zâmbitoare, desprinsă parcă din fotografiile vechi, din epoca Urmuz, îmi surâdea complice, dintr-un con de umbră.  

Nichita Danilov este directorul general adjunct al Institutului Cultural Român din Chişinău, scriitor şi publicist