Istoria ca fantasmă

Stăpânul absolut al vieţii şi morţii a milioane de oameni este nimeni altul decât Stalin. Nu am citit ceva mai adevărat şi mai adânc omenesc despre personajul care a pus la cale, alături de coreligionarii lui şi în complicitate cu victimele devenite călăi, acel fluviu de sânge care străbate Rusia, Asia şi Europa de Est. Soljeniţîn a documentat crimele cu o migală de istoric – bijutier, într-o carte monument a literaturii secolului trecut, Arhipelagul Gulag. A fost nevoie de geniul lui ca Europa să se dumirească asupra proporţiilor crimei. Şi, desigur, de Nobelul pentru Literatură, care să întărească adevărul dezvăluirilor şi să cutremure conştiinţele. Cam mult formalism, penibilă aşteptare şi scepticism obtuz, ca lumea să se convingă despre crimele clamate cu disperare de mii şi mii de mărturisitori, până la Soljeniţîn. Gândurile lui Makine m-au ajutat să înţeleg mai bine o întâmplare trăită la începutul anilor ’90, la puţină vreme după farsa cu revoluţia anti-comunistă făcută de bătrânii bolşevici în beneficiul fiilor, a nepoţilor şi camarazilor lor. Se întâmpla într-un compartiment al trenului de la Bucureşti la Iaşi. Nedeprinşi cu rostirea adevărului atâta amar de vreme, alunecaserăm, natural într-o stare de limbuţie veselă şi tristă, de natură să genereze confruntări tranşante de păreri, impresii şi trăiri. Abia mai târziu am înţeles că fiecare trăise comunismul pe cont propriu. Eram radicali, iar faptul acesta se convertea într-o acută nevoie de a împărtăşi din experienţele trăite şi de a fi confirmaţi. Nu înţelegeam cât de mult ne separă aceeaşi istorie colectivă, trăită atât de diferit. Colectivismul judecăţilor şi concepţia istoriei “unice şi unitară” se năruiau cu fiecare zi. Îmi imaginam, cu naivitate, că sistemul ne-a strivit pe toţi, chiar dacă în părţi inegale. Discutam cu o distinsă doctoriţă din Iaşi, într-o atmosferă care îmi părea colocvială. Am început să vorbesc despre o recentă lectură cu privire la Iosif Vissarionovici. Relatam despre faptele “tătucului popoarelor” cu un amestec de revoltă şi rigoare documentară, tipic novicilor. Doctoriţa m-a oprit, cu o eleganţă fermă: ”Nu mai spuneţi, fiindcă nu aţi trăit momentul morţii lui Stalin! Eu l-am trăit. Eram în liceu. Şi nu o să uit niciodată. Am plâns în faţa tabloului său cu toată convingerea şi cu toată fiinţa mea. Şi azi trăiesc aceleaşi sentimente. Deci greşiţi; nu-l puteţi judeca atât de aspru! Eu am trăit cu chipul şi gândurile lui, ceas de ceas, în acei ani”. Am înmărmurit şi m-am uitat îndelung la ochii ei. Lăcrimau. Am înţeles că nimic nu mai trebuie rostit, îngăimând doar câteva frânturi de gând: ”Şi totuşi, de numele lui se leagă milioane de victime…”. “Nu mai spuneţi nimic, vă rog!” a fost replica ei fermă. De atunci ne-am mai intersectat în diverse ocazii, unele colocviale, dar nimeni nu a mai îndrăznit să evoce convorbirea noastră de la începutul tulburilor ani postdecembrişti, din acceleratul de la Bucureşti la Iaşi.

Anii au trecut, iar eu am mai înţeles, sper, câte ceva, alături de ceilalţi români, din tainele timpului care ne-a fost rezervat copilăriei ori tinereţii noastre. Am citit şi am confruntat izvoarele şi judecăţile de valoare. Am ascultat mărturii şi am văzut duzine de filme documentare despre acel timp. Am constatat şi faptul că de la Putin încoace, numele tiranului este din nou slăvit. Am privit cu luare aminte la compatrioţii lui – nu urmaşii victimelor, desigur -, ci beneficiarii privilegiilor ori, pur şi simplu, oamenii spălaţi pe creier punând buchete de flori roşii (vor fi gândind la valurile de sânge provocate de semnătura lui Stalin de pe documentele de condamnare la moarte?) la căpătâiul sau de lângă zidul Kremlinului. Încerc să îi înţeleg ori să mă obiectivez, până la strângere din dinţi. Îmi propun să-l situez pe tătuc în compania marilor tirani de care secolul XX nu a dus lipsă, în speranţa că ar putea exista unele “circumstanţe atenuante” (ce pervers-subtile pot fi limba de lemn ori limbajele de specialitate, atunci când sunt puse în slujba unor idei criminale!); dar nicodată nu voi putea descifra înţelesul de dincolo de timp al ochilor adumbriţi de lacrimi ai concitadinei mele doctoriţe, la pronunţarea numelui lui Stalin.

Mihai Dorin este istoric şi publicist