Kajtus: despre alb şi negru

Scriitorul şi pedagogul evreu, de origine polonă, Jozef Goldszmit (sub pseudonimul Janus Korczak), victimă a Holocaustului, medic şi apărător al drepturilor copiilor (a funcţionat ca publicist şi a avut propria emisiune radio pe respectiva temă), a înfiinţat sub direcţia sa la Varşovia un orfelinat pentru copii, inedit pentru că, asemeni unei ”republici a copiilor”, deţinea propriul parlament, un tribunal şi un ziar. În 1933, a scris romanul Kaytek the Wizard, una dintre cele mai cunoscute opere de ficţiune ale autorului, alături de King Matt the First. Abia în 2012, povestea lui Kajtus este tradusă în limba engleză, urmând să fie tradusă şi în limba română (de traducerea fragmentelor din spectacol s-a ocupat doamna profesoară Elana Larco). Kajtus este un copil care dobândeşte puteri magice de unul singur, prin propria voinţă şi perseverenţă (spre deosebire de Harry Potter, care urmează o şcoală de magie: comparaţia dintre cei doi eroi este una extrem de nefericită), văzându-se nevoit să-şi controleze aceste puteri, să distingă între magie neagră şi magie albă şi să-şi admită limitele.

Spectacolul omonim de la Teatrul Luceafărul, lucrat în parteneriat cu Institutul Polonez, resemnifică, într-o viziune regizorală actuală (absenţa narativităţii, folosirea voice-over-ului, a proiecţiilor video, dinamismul, fragmentaritatea, măştile, jocul de lumini şi umbre, contre-jour-ul) situaţiile centrale ale romanului (decesul bunicii, încercarea de a o readuce la viaţă, actele de magie, fuga în lume/ la New York, construcţia edificiului pe o insulă pe Vistula, lupta interioară dintre bine şi rău, pedepsirea ş.a.). Un spectacol în alb şi negru la nivel scenografic: în cea mai comună interpretare, albul semnifică binele, iar negrul – răul. Costumul lui George Cocoş este alb, dar are marginile negre. Decorul schematic şi sugestiv este însoţit de un machiaj adecvat (romburi negre desenate pe chipurile actorilor – simbol pentru legea corespondenţei universale, formulată de Hermes Trismegistos, ori pentru unitatea dintre spirit şi materie, un romb se compune din două triunghiuri, unul cu vârful în sus, celălalt cu vârful în jos; se mai foloseşte simbolul triunghiului – pentru cunoaştere/ vedere – Kajtus vrea să vadă/ să ştie, apoi să experimenteze la rândul său; de asemenea, cel al pătratului – simbol al stabilităţii şi al materiei, desenat pe chipul fetei ). Bazat pe mişcare scenică, un show de figuraţie, concentrând în aproximativ o oră simboluri şi idei profunde, face uz – graţie tocmai mijloacelor tehnice amintite – de o anumită ambiguitate în ceea ce priveşte tocmai povestea asumată iniţial. Proiecţiile sunt multiple, aproape că nu există element pe care să nu se proiecteze (pe pânză, pe cuburi de carton, pe geamantan, chiar şi în aer – jocul de a prinde o bilă colorată/ sfera – simbol al perfecţiunii/ totalităţii etc.). Singurul contrast de luminozitate creat, pe lângă polii ce configurează dimensiunea mizanscenei în alb şi negru, este cel dintre roşu şi albastru (cea mai puternică asociere coloristică posibilă) la scindarea cubului cu fotografia copilului.

Pe scurt, Kajtus/ George Cocoş (nume inexistent şi care-a dat de furcă traducătorilor de limbă engleză) este o poreclă, pe care cel pe numele său Antosc/ Antek – corespondentul lui Anthony sau al lui Anton/ însemnând ”nepreţuit” -, o primeşte atunci când un soldat îl surprinde fumând şi remarcă: ”Iată-l pe Kajtus cum pufăie ca un bătrân”. Ulterior, Kajtus profită de pe urma puterilor magice pe care le are, creându-şi un dublu care să stea acasă ori să meargă la şcoală în locul său, iar el să poată fugi în lume, neobservat. E pedepsit de ”Marele vrăjitor”/ Dumitru Georgescu, transformat într-un câine (dar eliberat de Zosia, Beatrice Volbea) şi decide, în urma unei lupte acerbe dintre bine şi rău (personajul colectiv, de o parte purtând măşti negre, de cealaltă măşti albe), că urmează de acum încolo să facă doar bine.

Dintre secvenţele din spectacol, memorabile rămân: 1. Scena din cimitir; oricât de vrăjitor, Kajtus nu poate învia un om/ nu-şi poate readuce la conştiinţă propria bunică, lucru care va conduce, iremediabil, la decizii şi acte de magie necontrolate, declanşate de furie şi neasumarea propriei limitări; 2. Momentul când protagoniştii sunt găsiţi de către părinţi căzuţi unul peste celălalt, un altfel de ”moment de reculegere”, deoarece finalul îmi apare a fi extrem de ambiguu; mai mult, 3. Momentul când imaginea lui Kajtus este proiectată în contre jour pe pânza de fundal – confruntarea dintre ego şi alter-ego-ul său; 4. Scindarea cubului pe care este proiectat portretul copilului, pe unul Ionela Arvinte cântă la vioară, pe celălalt Kajtus mimează. Pentru ca dublul său să existe, Kajtus ar trebui să dispară – lucru pe care nu-l prevăzuse la început. Sau invers: pentru ca alter-ego-ul să supravieţuiască, Kajtus trebuie să moară. De aici, disputa dintre cele două tabere, dintre ego şi alter ego-ul său. Finalul romanul este radical modificat de viziunea regizorală: Kajtus descinde într-o călătorie cosmică (posibil moarte pământească) împreună cu Zosia. Plutind printre planete, cei doi par extrem de fericiţi. Îmi aminteşte, mutatis mutandis, de finalul spectacolului Maestru şi Margareta, în regia lui Mc Burney. Sau de cel mai mic membru al colecţiei mele de caleidoscoape.

Cât priveşte posibile observaţii critice, remarc dificultatea încercării de a crea un liant între voce – imagine (fotografie/ proiecţie) şi personaj/ redat de actor, întrucât toate aceste trei instanţe sunt diferite în spectacol, inovaţie asumată de către regie. Nu se face nicio referire la fenomenul Holocaustului, tematic se rămâne între graniţele demarcate de romancier – rezolvarea conflictelor copiilor cu probleme, a căror lume interioară rămâne, de multe ori, un mister pentru adulţi (părinţi) şi pledarea pentru recunoaşterea superiorităţii copiilor faţă de adulţi (cel puţin, în ceea ce priveşte imaginaţia, sensibilitatea şi sinceritatea) şi pentru nevoia de a-i înţelege. În rest, felicit echipa de lucru poloneză şi distribuţia românească şi, de asemenea, Teatru Luceafărul pentru această oază meditativă.

(Kajtus, vrăjitorul, după romanul Kaytek the Wizard – Kajtus czarodziej – de Janus Korczak, traducere: Elena Larco, dramatizarea şi regia: Konrad Dworakowski, distribuţia: George Cocoş, Dumitru Georgescu Beatrice Volbea, Ionela Arvinte, Liliana Mavriş Vârlan, Aurelian Diaconu, Ionuţ Gînju, Ioana Iordache, Carmen Mihalache, Cristina Ciubotaru în video, Ioan Trif în fotografie şi Alexandru Arvinte – vocea înregistrată, scenografia:Marika Wojciechowska, coregrafia: Jacek Owczarek, proiecţii video: Michal Zielony, muzica: Piotr Klimek, Teatrul Luceafărul, premiera 11 ianuarie 2014)