La pas prin oraş (I)

Din cauza acestui deficit urban, din dimineaţa istoriei noastre, termenul pentru concentrări urbane mai mult sau mai puţin relevante este un slavonism, respectiv “târg”, iar cel modern – “oraş” – este de origine maghiară. Oraşele cu o populaţie compactă şi autonomă, de regulă libere, nu depinzătoare de Domnie, aşa cum s-a întâmplat în Moldova şi în Muntenia, au evoluat într-o direcţie burgheză, modernă în Europa Centrală şi de Vest, generând inovaţii majore şi dând sens ideii de libertate. Or, târgurile nostre au fost departe de a îndeplini asemenea funcţii. De aici şi rolul lor mai degrabă secundar în economia istoriei româneşti, până în pragul modernităţii, şi prevalenţa satului, a ţărănimii şi a boierimii. Iaşul nu face excepţie de la această regulă a târgurilor răsăritene, chiar şi după dobândirea statutului de capitală, sub Lăpuşneanu. Domnul, boierii, târgoveţii ori şoltuzul au decupat oraşul cum le-a trecut prin cap, fără preocupări speciale pentru economia spaţiului. Cât despre specialiştii în urbanism ori legislaţie raţională, aceştia vor veni prea târziu şi insuficient ca să mai repare ceva esenţial. De aici aspectul general de devălmăşie orientală al oraşului. Acesta era de regulă redesenat în pripă, după vreun incendiu devastator, cutremur ori război. Or, toate aceste operaţiuni sunt viciate de spiritul de improvizaţie. În lipsa unei legislaţii ferme, a funcţionat inspiraţia anarhică a proprietarilor. Clădirile private mai vechi nu respectă aproape nicio regulă urbanistică, boierii ori târgoveţii ridicându-le cum i-a tăiat capul. Asta nu înseamnă că nu au farmec pentru ochiul privitorului de astăzi. Numai că farmecul nu ţine loc de urbanism. Libertatea spontană ne-a lipsit de oraş, perpetuând arhitectura şi spiritul târgului. Abia evreii, veniţi la Iaşi din târgurile galiţiene, mai apropiate de rigorile oraşelor central-europene, dar şi din raţiuni de solidaritate etnică şi religioasă au introdus moda siturilor arhitectonice. Au mai supravieţuit dintre acestea doar câteva fragmente în strada şi în străpungerea Cuza Vodă ori în Târgu Cucului, pe care ne tot străduim să le conservam şi nu mai reuşim. În consecinţă, farmecul Iaşului nu rezidă aproape deloc în urbanism, ci în atmosfera patriarhală, în clădirile publice mai vechi, în arhitectura bisericilor, în casele cu ceardac şi, inevitabil, în calitatea umană şi intelectuală a populaţiei sale instruite.

Oraşul a crescut şi s-a împuţinat, după împrejurări. În primii ani de după război, spre exemplu, oraşul, bântuit de trupele sovietice şi bandele de jefuitori, a fost în pragul dezagregării. Populaţia plecată în pribegie, clădiri distruse. Cam aşa arăta oraşul elitelor intelectuale moldoveneşti atunci când a debutat bolşevizarea ţării. Este o minune că ne-am salvat. Dar preţul plătit a fost uriaş. Comuniştii şi-au pus în gând să dea o înfăţişare proletară oraşului, în acord cu suflul noilor vremuri. Monumentele vechi au fost lăsate în paragină sau reparate de mântuială. Multe au fost distruse peste noapte, pentru a nu împieta proiectul oraşului proletar. Nu a existat nici cea mai mică grijă pentru restaurări. Costa prea mult şi oricum nu slujea viziunii estetice a noilor potentaţi. În Polonia s-a putut: oraşele vechi, distruse şi mai barbar decât la noi au fost restaurate. Varşovia veche, din temelii, după planuri vechi, fotografii, stampe şi amintiri. La noi, comuniştii nu s-au împiedicat de asemenea fineţuri. Aşa au dispărut, din prostie, superficialitate, incultură şi slugărnicie clădirile din actuala piaţă Eminescu, din Piaţa Unirii (superbul cinematograf Sidoli), din Bulevardul Independenţei, din strada Arcu (emblematica Academie Mihăileană) ori, în anii ’60 – ani ai restaurării demnităţii, nu-i aşa! – splendidul cartier de târgoveţi ai Tătăraşilor. A scăpat furiei demolatoare, parţial, cartierul Sărăriei, mai mult datorită versantului alunecos decât a raţiunii, dar şi Copoul, până la un punct, întrucât construcţia stadionului, la începutul anilor ’60 a făcut alte victime. 

Mihai Dorin este istoric şi publicist